Date biografice
Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) a publicat mai multe volume de poeme, o culegere de prozã scurtã, un roman, precum şi numeroase articole, cronici literare şi eseuri în periodice. Este inventatorul „himerismului”, concept şi manifest care teoretizeazã o direcţie nouã în poezie. Laureat al câtorva premii literare în Romania, a primit mai multe burse „writers-in-residence” în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia. Unele din creaţiile sale au apãrut în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Numeroase poeme pe care le-a scris in englezã pot fi citite în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandã. A avut diverse experienţe de muncã în trecut ca asistent medical, iar din 2008 este psiholog în serviciul de promovarea sãnãtãţii din Piatra Neamţ, unde a iniţiat proiecte inedite, între care prima revistã de educaţie pentru sãnãtate din România. Membru al „Uniunii Scriitorilor din România” şi al „PEN-Club”. Este cãsatorit şi are doi copii.
Cãrţi publicate
1994: Gustul înstrăinării (poeme), Ed. Timpul, Iaşi
1996: Rătăcirile doamnei Bovary (poeme), Ed. Eminescu, Bucureşti
1996: Febra (poeme), Ed. Panteon, Piatra Neamt
1998: Maniera (poeme), Ed. Pontica, Bucureşti
2001: Fantoma sanatoriului (antologie), Ed. Vinea, Bucureşti
2003: Himerus Alter în Rheinland (poeme), Ed. Vinea, Bucureşti
2004: Punctul de plecare (povestiri), Ed. Compania, Bucureşti
2006: Ospiciul (roman), Ed. Vinea, Bucureşti
2008: Cât de departe am mers (poeme), Ed. Limes, Cluj Napoca
2011: Magia elementară (antologie), Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca
2011: Gustul înstrăinării (antologie, colecţia Opera Omnia), Ed. Tipo Moldova, Iaşi
2012: Depresie (poeme), Ed. Limes, Cluj-Napoca
În 1998 publicã volumul “Prizonier în URSS”, scris de tatãl sãu Vasile Gh. Baghiu (1922-1974) în anii cincizeci, imediat dupã întoarcerea din prizonieratul sovietic.
- 1. Vorbiţi-ne despre dumneavoastră. Ce ar trebui să ştim despre Vasile Baghiu?
Am 46 de ani şi trăiesc în oraşul Piatra Neamţ. M-am născut şi am crescut în satul Mastacăn, comuna Borleşti, judeţul Neamţ, având o copilărie sănătoasă şi fericită, chiar dacă am avut de trecut prin multe suferinţe, între care faptul că am rămas orfan de tată la opt ani este cea mai dureroasă. Sunt căsătorit. Soţia mea Iuliana este economistă. Împreună avem doi copii. Fiica noastră Ioana este masterandă în psihologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, iar fiul nostru Ştefan este student la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi. Ştefan scrie şi el şi a început să publice prin reviste, este poet şi critic, al treilea scriitor din familie, primul fiind tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, omul care şi-a scris în anii cincizeci memoriile din lagărele sovietice, literatură de sertar autentică şi un document foarte valoros. Am publicat mai multe cărţi de poezie, un volum de povestiri şi un roman. Am lucrat ca asistent medical în diferite locuri, inclusiv un sanatoriu de tuberculoză, şi ca jurnalist pe la tot felul de ziare locale, iar de câţiva ani sunt psiholog într-un serviciu de promovarea sănătăţii. Chiar dacă scrisul este activitatea mea de bază şi lucrul care mă defineşte, pe primul loc în viaţa mea sunt familia şi prietenii.
2. Cum scrieţi? Dezvăluţi-ne puţin din bucătăria scrisului dv.
Scriu dintr-un impuls interior, pe seama unei tensiuni emoţionale care mă menţine în permanentă alertă. Este o necesitate a vieţii mele. Fără scris, cred că aş fi nefericit şi un veşnic nemulţumit. Încerc să scriu în fiecare zi, urmând nişte rute diferite în funcţie de gen. Dacă e poezie, atunci rulez în minte continuu un film de cuvinte sau de stări şi emoţii, indiferent unde mă aflu. Am la îndemână mereu un carnet sau o foaie pe care îmi fac note. Dacă e proză, atunci am nevoie de un pic mai multă ordine, de disciplină, de linişte. În ambele situaţii, încerc să fiu mulţumit la sfârşitul fiecărei zile, adică să am ceva scris, fie pe hârtie, fie pe computer. Ceea ce contează cel mai mult până la urmă este pagina scrisă. Munca este singura cale de a mă simţi împăcat cât de cât cu mine însumi.
3.Aţi publicat şi în străinătate. Cum se vede literatura română de acolo?
Nu prea se vede, din păcate. Abia în ultimii ani se simte un oarecare interes şi pentru noi. Este însă prea puţin ca să intrăm în atenţia lumii cu adevărat. Va trebui să intrăm în atenţie pe căile normale, adică pe acelea ale trezirii interesului unor editori din afară pentru scrierile noastre. Aceasta este calea directă, naturală. Editorii din Occident, de exemplu, devin interesaţi de noi numai dacă scriem bine. Promovarea pe linie instituţională, ca să zic aşa, pe care o încearcă România în ultimul timp, este bună, de ajutor, nimic de zis, dar esenţial va rămâne întotdeauna talentul autorilor. Am văzut autori români (nu mulţi) promovaţi în afară din ţară, dar pe care cititorii din afară nu-i cumpără, ceea ce demonstrează că numai talentul „vinde”. Tot aşa cum am văzut autori români (nu mulţi) care au mare trecere la publicul din Occident. Orice forţare peste limite a lucrurilor se întoarce de la un punct împotriva autorilor.
4. Cum este lumea literară de peste graniţă pe care aţi avut ocazia să o cunoaşteţi?
Normalitatea este trăsătura esenţială, definitorie. Este o lume relaxată, cu mai multe zeci de scriitori vizibili, nu doar cu unul sau doi, cum în mod provincial avem aici. Valoarea primează, iar recunoaşterea valorii se face firesc, fără întârzieri semnificative.
5. Ştiu că sunteţi inventatorul himerismului. Ce este mai exact acesta?
Este un concept şi curent literar pe care l-am propus lumii literare în 1998, într-un prim manifest publicat în România literară. Este prima paradigmă poetică apărută după aceea a postmodernismului, în fapt o încercare de ieşire din postmodernism. Având ca elemente definitorii călătoria, boala, transfigurarea şi ştiinţa, himerismul încearcă reabilitarea utopiei romantice şi exprimă lumea de azi, cu problemele legate de globalizare, identitate, înstrăinare, multiculturalism etc., după ce a anticipat-o poetic. Corpusul teoretic al manifestelor himerismului creşte pe întreaga poezie pe care am scris-o până acum şi încearcă să lămurească mecanismele unei arte poetice care se confundă cu stilul de viaţă poetic şi care propune trăirea „live” a poeziei scrise.
6. Ce vă place să citiţi?
Poezie, în română şi în alte limbi, dar şi proză, romane. Sunt înnebunit după poeţii mari ai secolului douăzeci, români sau aparţinând altor culturi, dar mă pasionează şi proza marilor scriitori de oriunde ar fi ei. Lectura romanelor mari este sursa de unde îmi încarc bateriile pentru scrisul meu. Îl citesc din când în când pe Eminescu. Simt că lectura poeziei lui mă încurajează să scriu şi eu în continuare poezie. Este ceva grav şi serios în poezia lui care trece peste condiţionările noastre conjuncturale. Citesc, de asemenea, articole ştiinţifice, cărţi de psihologie şi sociologie, eseuri şi texte critice. Cititul îmi este la fel de necesar sufleteşte ca scrisul.
7. Ce hoby-uri aveţi? Ce vă place şi ce nu vă place?
Nu am vreun hoby propriu-zis. Dacă scrisul şi cititul nu ar fi adevărate vocaţii, le-aş considera pe ele hoby-uri, pentru că îmi petrec cea mai mare parte din timp cu ele. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să pălăvrăgesc cu ei, să bem o cafea sau un pahar de vin împreună. Îmi plac plimbările prin oraş şi drumeţiile cu soţia mea. Îmi place să mă duc, ori de câte ori pot, la ţară, unde am copilărit şi unde trăieşte mama. Acolo mă reconectez la natură şi îmi alung micile pusee de depresie, poate pentru că devin conştient că am şi eu nişte rădăcini undeva pe pământ. Datorită burselor pe care le-am primit în Occident, călătoriile au devenit în ultimii ani o altă parte importantă a vieţii mele, o parte plăcută care mă şi vindecă de unele complexe, chiar dacă îmi aduce altele. Îmi place meseria pe care o fac, aceea de a promova sănătatea prin şcoli, de a le vorbi elevilor despre valori, despre foloasele pe care le avem de pe urma cititului cărţilor. Îmi plac oamenii prietenoşi. Nu-mi place ce au devenit televiziunile din România, nişte instrumente de înfricoşare şi manipulare, nişte ferestre prin care se deversează în casele noastre prost-gust, proastă creştere, violenţă şi vulgaritate. Nu-mi place ce se întâmplă la vârful organizaţiei scriitorilor, unde un fel de secretoşenie de clan coace avantaje şi beneficii doar pentru cei de acolo din vârf şi pentru protejaţii lor, în cea mai provincială – şi aş zice şi comunisto-securistă – manieră. Nu-mi place că un emblematic opozant al comunismului, marele scriitor Paul Goma, nu are nici acum parte de recunoaşterea oficială pe care ar merita-o. Nu-mi place că Memorialul Sighet, realizat de scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, unic în Europa, nu intră aproape deloc în atenţia măreţei noastre mass-media, ocupată cu chestii mult mai importante: tocuri, poşete, bârfe de doi bani etc.. În fine, una peste alta, locul acesta special de pe pământ, România, ar putea fi mai bun de trăit şi ar fi putut să-i reţină pe mulţi din românii care şi-au luat lumea în cap dacă nu ar fi otrăvit de atâtea lichele lăsate moştenire de regimul comunist sau crescute de noile conjuncturi post-decembriste în care noi românii nici nu ne mai găsim locul şi devenim nişte străini în propria noastră ţară.
8. Lumea nu prea mai citeşte în România şi în special tineretul. Care credeţi că sunt cauzele şi cum putem să-i atragem pe români spre lectură?
Cauzele sunt mai multe. După ştiinţa mea, nu există un studiu sociologic serios care să ofere nişte explicaţii. Putem doar să facem nişte presupuneri. Probabil că o cauză importantă este neglijarea intenţionată în ultimele două decenii a sistemului de învăţământ. Dacă societatea nu mai oferă recunoaştere profesiei de dascăl, nu e de mirare că nici prestigiul cărţii sau a ştiinţei de carte nu se mai poate menţine la cote înalte. O altă cauză ar fi, mă gândesc, menţinerea populaţiei la un nivel de trai de supravieţuire (oricum, cel mai scăzut din Europa), în care nevoile de bază din cunoscuta teorie a lui Maslow devin în mod natural prioritare şi unde cartea nu-şi mai găseşte locul. Ar mai putea fi agresiunea televiziunii, care promovează non-valori, dar poate şi noile tentaţii legate de Internet. Nu în ultimul rând, poate, am putea invoca aici absenţa comunicării dintre şcoală ca sistem şi familie, dar şi absenţa comunicării dintre şcoală ca entitate a unei comunităţi şi valorile acelei comunităţii, adică dintre dascăli şi personalităţile reale trăitoare în imediata vecinătate şi nu numai. Ce se poate face? Eu zic că fiecare dascăl ar trebui să considere ca pe o datorie patriotică (sună cam aiurea, ştiu, dar şi patriotismul – natural, firesc, lipsit de ostentaţie – ar trebui reconsiderat) să le vorbească elevilor lor despre valori, între care un loc principal trebuie să îl deţină cartea şi cititul cărţilor. Să le vorbească omeneşte, părinteşte, sistematic şi convingător despre cărţi, autori, idei şi lucruri de acest fel. Ca pe o datorie morală, zic, în faţa lui Dumnezeu, ca pe o datorie care nu ţine cont de salarul batjocoritor pe care îl primesc ei acum, ci numai de nevoia sufletească de a face acest bine. Apoi, lumea românească ar trebui să fie trezită cumva din această ameţeală tembelizatoare şi să înţeleagă faptul elementar că educaţia în general şi cititul în special ne ajută să fim liberi şi ne protejează faţă de agresiunea manipulatoare a propriilor conducători sau a altor interese. Noi, scriitorii, ar trebui, de asemenea, să ieşim din ramă şi să ne amestecăm cu ceilalţi oameni pur şi simplu, să comunicăm cu ei, să le luăm apărarea dacă este nevoie. Aceasta i-ar readuce, poate, pe mulţi înapoi la lectură şi i-ar convinge pe adolescenţi şi tineri să se îndrepte şi ei spre lectură.
9. Ce proiecte de viitor aveţi?
Anul trecut am scris în Elveţia un roman care are titlul Planuri de viaţă. A fost o mare bucurie să primesc recent vestea că Editura Polirom îl va publica foarte curând, în vara aceasta. Acum lucrez la un alt roman şi îmi doresc să-l duc şi pe acesta la bun sfârşit până în iarna următoare. Sunt foarte prins acum de mirajul scrierii prozei.
iulianes31 