Arhive lunare: Ianuarie 2014

Cum am căzut pe gheaţă

cadere gheata

Mai zilele trecute am plecat cu treburi prin oraş la prima oră. Tocmai ninsese mai consistent pe afară. Că doar nu în casă. Era prima zăpadă mai serioasă din iarna asta. După ce am făcut câţiva paşi, mi-am dat seama că sub zăpadă e gheaţă. Dar n-am apucat să procesez informaţia pentru că am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Oare cine l-o fi tras de sub mine?

În plină cădere mi-am adus aminte de sfatul medicului de la radio care ne recomandase să nu cădem sprijinindu-ne în mâini: risc de fractură. Doctorul ne recomanda să cădem în fund şi să avem grijă să fim gros îmbrăcaţi ca să amortizăm căderea. Aşa că mi-am tras mâinile, pe care instictiv le pregătisem să mă sprijin în cădere, şi mi-am aranjat hainele ca să-mi apăr fundul. A urmat căderea. Am stat câteva clipe să-mi revin. Nu a fost deloc uşoară, cu toate că am urmat sfatul medicului. O domnişoară ce trecea pe lângă mine s-a oferit să mă ajute să mă ridic. Am privit-o adânc în ochii ei albaştri (absolut fantastici) şi m-am ridicat imediat. Domnişoara m-a privit uimită: acum câteva clipe păream leşinat pe trotuar şi acum m-am ridicat rapid fără să am nevoie de ajutor. I-am mulţumit pentru intenţie arborând zâmbetul meu fermecător. Ne-am văzut fiecare de drumul său, eu fiind însoţit de amintirea unor priviri albastre.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un gând la început de an

Eu cu cartile la Palas

Un gând la început de an.

Cu toţii avem vise, mai ales la început de an. Sperăm să ni se îndeplinească, dar nu se întâmplă mereu aşa. Trebuie însă măcar să încercăm să ne vedem visele cu ochii. Suntem datori faţă de noi.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Aşteptând ultimul tren

tren in noapte

 

E noapte şi miroase a iarnă, iar eu aştept acceleratul de Timişoara. Mă rog, acum îi zice interregio. Tot un drac. Nu am de gând să plec cu trenul. Dar mă voi folosi de el ca să plec într-o călătorie. Ultima. Da, cred că v-aţi dat seama ce vreau să zic. Cum am ajuns în fundătura asta? Ei, e o poveste mai lungă.

Anul a început  prost pentru mine. Mi-am pierdut serviciul, devenind şomer. Sigur că e neplăcut să fii şomer pentru că ajutorul de şomaj e foarte mic şi nu-ţi mai ajung banii pentru facturile care năvălesc peste tine. Dar şi mai rea este senzaţia de balast al societăţii pe care ţi-o dă viaţa de şomer. Ce viaţă? De fapt e o agonie, nu trăire adevărată. La început am pornit plin de avânt să-mi caut un alt serviciu. Am schimbat multe servicii la viaţa mea, aşa că nu era o mare problemă pentru mine să o iau din nou de la zero. Prietenii mi-au promis că mă ajută şi mi-au zis să stau liniştit că trebuie să-mi găsesc eu un serviciu. Prea liniştit n-am stat eu, mai ales că datoriile se adunau din toate părţile.

Încet-încet prietenii au început să dispară din peisaj. Nu-mi mai răspundeau când îi căutam la telefon şi mă evitau când ne întâlneam pe stradă. Am înţeles că îi cam încurcam, aşa că am renunţat să-i mai caut şi mă făceam că nu-i văd când mă întâlneam cu ei. Nu era prea greu, pentru că şi ei se făceau că nu mă cunosc.

Îmi căutam un serviciu pe net, prin ziare, am fost chiar şi la târguri de joburi. Trimeteam CV-uri la tot felul de firme, fiind dispus să prestez orice muncă cât-de-cât decentă. Am fost chemat la câteva interviuri, dar la vârsta mea eram considerat terminat. Şi totuşi nu am decât cincizeci de ani. Am încă destulă forţă să fac ceva. Am şi experienţă vastă, dar se pare că experienţa e un handicap pe piaţa muncii. Firmele preferă să angajeze tineri fără experienţă care să muncească pe brânci pentru un salariu de doi lei.

Cel mai rău era în zilele când trebuia să merg la Agenţie pentru viza lunară pe carnetul de şomaj. Mă simţeam umilit, un gunoi de care societatea abia aşteapta să se debaraseze. Acolo erau mai multe copii ale mele. Mă uitam la oamenii ce stăteau la rând pentru viză şi aveam impresia că mă privesc în oglindă. În zilele acelea nu mai eram bun de nimic.

Pe contul meu de pe un site de socializare, toate păreau frumoase. Eu apăream fericit în mijlocul familiei. Zâmbeam cu toţii în fotografiile postate şi toţi ne complementau: „ce familie frumoasă!”. În realitate treburile stăteau cu totul altfel. Eram pe marginea prăpastiei.

Acum sunt pe linia de tren. În depărtare se aude sirena locomotivei şi zăresc luminile ei cum se apropie de mine. Sunt tot mai mari. Închid ochii şi mă pregătesc de plecare. Nu mă mai gândesc la nimic, sunt stors de gânduri, sunt stors de viaţă. Trenul e la câţiva metri şi sirena mă asurzeşte. Simt cum sunt tras de pe linie şi mă prăbuşesc alături sub o greutate care mă apasă.

„ Omule, n-ai văzut că vine trenul?” strigă la mine o voce.

„Nu, n-am văzut. Aveam ochii închişi”.

Am ratat şi trenul ăsta…

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized