Arhive lunare: Mai 2012

Un cadou pentru copii

Astăzi este ziua copiilor! Să ne traiască şi să fie fericiţi!

Am şi eu un mic dar pentru copii, o povestire din ciclul „Amintiri din copilăria copiilor mei”.

 

Pentru prima dată la mare

 

Bătrâna Dacie rula cu viteză potrivită către mare. Înăuntru erau părinţii şi cei doi copii: Andra de şase ani şi mezinul familiei Alex care avea doi ani. Cu toţii erau nerăbdători să ajungă la Mamaia, destinaţia călătoriei lor. Trei din membrii familiei mai fuseseră în urmă cu trei ani pe litoral, dar pentru băiat era o premieră. Nu prea îi era lui clar ce-i aia Marea Neagră. Îi întrebase pe părinţi dacă nu se va face negru atunci cand va intra în apa mării. Primi asigurări că nu va păţi nimic şi că apa nu e chiar neagră aşa cum îi este numele.

Ajunseră până la urmă la Mamaia. Tatăl parcă maşina în faţa hotelului unde aveau rezervare. Cazarea nu le luă mult timp, pentru că se hotărâră să locuiască la parter. Nu mai erau camere libere decât la parter şi la ultimul etaj. Preferară parterul pentru că era mai uşor pentru copii. Nu mai aveau nevoie să folosească liftul.

Copiii erau nerăbdători, vroiau să vadă marea. Se schimbară cu toţii, maturi şi prichindei, în costumele de baie, puseră într-un coş special de plajă restul mărunţişurilor de care mai aveau nevoie şi plecară spre faleza care era la o zvârlitură de băţ de hotel. Intrară pe nisip şi Alex făcu ochii mari când văzu apa. Era cea mai mare apă pe care o întâlnise în viaţa lui. Părinţii şi sora începură să amenajeze locul unde urmau să stea la plajă: întinseră un cearşaf şi un prosop şi le fixară cu papucii din picioare. Se dezbrăcară şi rămaseră în costumele de baie. Tatăl plecă cu cei doi copii în apă, în timp ce mama rămase pe cearşaf să păzească lucrurile. Deşi era pentru prima dată faţă-n faţă cu Marea Neagră, Alex se aruncă în apă fără nicio reţinere. Tatăl lui avea grijă să-l ţină de mână, mai ales că erau valuri mărişoare, în special pentru o gâgâlice de doi ani. Andra rămase mai în urmă şi intră mai prudent în apă, avea deja experienţa unei vacanţe la mare.

Băiatul se distră copios în apă şi nu mai vroia să iasă afară oricât insistă tatăl lui. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă, îl luă pe sus şi-l duse pe cearşaf. Nu vă mai spun ce proteste şi ce ţipete se auziră pe plajă. Toată lumea din vecinătate îşi întoarse privirea spre puştiul care vocifera violent pentru că fusese „răpit” din mare . Se linişti numai când i se promise că a doua zi va sta mai mult în apă.

În zilele ce urmară, Alex se bălăci pe săturate. De fapt stătu mai mult în mare, nici nu vroia să audă de plajă. Se simţea ca peştele în apă şi nu-l deranjau valurile care se izbeau de el.

Dar această stare de lucruri se schimbă radical după câteva zile. Părinţii nu-şi dădură seama ce s-a întâmplat, dar dintr-o dată Alex nu mai vru să intre în apă. Ba chiar mai mult, nu mai era de acord nici măcar să se dezbrace de halatul de baie cu care venea la plajă. Timp de o săptămână cât mai dură vacanţa lor, băiatul nu mai intră deloc în apă şi nu se mai dezbrăcă de haine ca să facă măcar plajă.

Tatăl său îl întrebă ce a păţit şi băiatul îi spuse că a venit un val rău şi i-a intrat în gură. Oricât de cald era afară el stătea înfofolit în halatul lui şi se juca în nisip. Văzând aceasta şi vremea se supără şi, deşi era august, deveni morocănoasă şi rece. Parcă era toamnă.

 

Epilog

După câţiva ani când au revenit pe litoral, Alex era cu totul schimbat. Nu se mai temea de apă şi chiar a învăţat să înoate.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Gânduri după jumătate de secol

Astazi am împlinit o jumătate de secol! Parcă nu-mi vine să cred …chiar sunt aşa de bătrân? Eu nu ma simt deloc bătrân. Nu-mi vine să cred că tocmai am împlinit 50 de ani! Sunt încă tânăr şi plin de forţă şi gata să fac lucruri noi.

Am primit o grămadă de felicitări de la prieteni şi nu pot să răspund fiecăruia în parte. De aceea am să scriu aici un mic mesaj pentru toţi prietenii mei.

Vă mulţumesc mult pentru urări, dragii mei prieteni! Pur şi simplu m-aţi copleşit cu urările voastre, nici nu pot să vă  răspund la fiecare. Aşa că vă mulţumesc în bloc tuturor.

4 comentarii

Din categoria social

Am să arunc în aer…grijile!

Mă trezesc cu greu. Clipesc de mai multe ori să-mi dezlipesc ochii, lipiţi de somnul greu de astă noapte. Cobor din pat şi mă îndrept spre bucătărie, după un scurt popas la baie. Deschid radioul şi bucătăria este invadată de melodia K boom a lui CRBL. Daaa, e buna melodia asta! E plină de optimism. Parcă nici nu mai contează că e din nou luni şi că am o tonă de probleme de rezolvat.

Chiar, de ce nu aş putea să arunc în aer grijile şi problemele ? Vorba cântecului. Aş deveni brusc mai uşor. Şi viaţa mi s-ar părea mai frumoasă. Dar ar fi prea simplu. Cum ar fi viaţa noastră dacă nu ne-am chinui, măcar puţin. Ar fi prea siropoasă şi tot nu ne-ar place.

Mă apuc să pregătesc micul dejun, pentru mine şi partenera mea. Ăsta e tabietul meu de fiecare zi.

Şi e iar luni…Şi ce dacă? K BOOM!

3 comentarii

Din categoria literatura

Plimbare spre infinit

Merg pe stradă cu pas lejer. Aş putea spune că mă plimb. Aproape am uitat cum e să te plimbi aşa fără un scop precis. De obicei sunt în viteză, mereu mă grăbesc să ajung undeva, să realizez ceva într-un timp cât mai scurt.

Astăzi doar mă târîi încet pe asfaltul încins de căldura verii. E foarte cald şi vara abia a început. Oare ce-o să ne mai aştepte în lunile ce urmează? Mă uit în vitrine şi lucrurile mi se par străine deşi chiar ieri am trecut pe aici, dar cu maşina. Din goana automobilului lucrurile îşi pierd conturul şi aproape nu mai vezi decat strada, semnele de circulaţie, semafoarele şi celelalte maşini. Parcă ai merge printr-un tunel.

Acum când sunt un simplu pieton, toate îmi par altfel: oamenii ce trec pe lângă mine, clădirile ce se înşiră de o parte şi de alta. Până şi strada pe care o cunosc atât de bine parcă e alta. Încerc să mă bucur de fiecare imagine pe care o văd.

Si aşa, derulând cadru cu cadru, merg în pas de plimbare spre o destinaţie neclară…undeva spre infinit.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Cum mi-am lichidat şefu’(varianta adăugită)

Mă ce draci mi-a făcut şefu’ ăsta ! Se cacă pe el şi nu vrea să-mi dea şi mie un comision mai ca lumea. După ce că intru pentru el în tot felu’ de rahaturi, nici nu mă plăteşte cum ar trebui. Păi să nu-l bag în pizda mă-sii?
Ba poate ar fi mai bine să-l bag direct în iad! Ce mă mănâncă degetele…pe pistol. Am kilerit alţii mai tari ca el! Şi ştiu şi cum să scap de pârnaie.
Iote că mă sună pe mobil! Gând la gând cu bucurie. Cică să mă duc la el. Păi cred c-am s-o fac chiar acum. Ia să-mi verific pistolul. E O.K.! Uite c-am ajuns la uşa sefului.
– Salut şefu’!
– Hai, intră mai repede c-am o chestie urgentă pentru tine!
– Şefu’, da’ cu banii pentru data trecută cum rămâne?
– Care bani? Eşti tembel, nu te-am plătit ? Ce mai vrei ?
– Păi aia-i plată, şefu’ ?
– Te pomeneşti că nu-ţi mai ajung banii acuma?
– Păi nu prea, şefu’ !
– Ei, lasă c-o să-ţi ajungă ! E criză, bă! Nu te holbezi şi tu la teveu?
– Aşaaa, e criză! Păi de ce nu zici aşa şefule? Ia uite la mine!
Şeful se uită mirat în direcţia mea. Nu-l mai las în dubiu. Scot pistolul şi-l împuşc direct în frunte. Nu fac zgomot , am amortizorul pus. Şefu’ cade jos ca un lemn. Nu mai apucă să zică nimic. S-a murdărit puţin mocheta, dar nu-i nimic. Şi aşa am nevoie de un ambalaj pentru cadavru.
Îl împachetez rapid. Îl iau în spate şi-l duc la maşină. Ies pe uşa din dos şi nu mă vede nimeni.
E cazul să-l fac dispărut. Şi cred că şi eu am să mă dau la fund o perioadă, până se liniştesc apele. Pun „pachetul” în portbagaj. Mai arunc o privire în jur. Se pare că nimeni nu se holbează la mine. Asta-i bine.  Scot sticla cu whisky din torpedou şi trag un gât bun.

Bag cheia în contact şi demarez într-un nor de praf. Cel puţin aşa ar trebui, pentru că e întuneric şi nu pot vedea praful. Merg cu viteză pe stăduţa din spate. Zăresc în depărtare două umbre ce se apropie rapid de mine. De fapt ele stau pe loc şi eu mă apropii de ele. Ei, dar sunt Bill şi Bob, gorilele şefului. Stau în mijlocul drumului şi-mi barează ieşirea la strada principală. Oare să fi aflat că i-am făcut felul şefului? Nu prea văd cum.

Pe toţi dracii! Bulangii au scos pistoalele şi le îndreaptă către mine. Bag piciorul în acceleraţie, sper să nu-mi iasă prin podea. În parbriz apare o gaură şi moartea îmi şuieră pe la ureche. Cei doi trag în mine. Frânez brusc şi trag de volan. Îi secer cu laterala maşinii pe indivizi şi-i culc la pămînt. Nici nu s-a oprit bine automobilul, că şi sar afară cu pistolul în mână. Trag întâi în Bill. Tresare, după care rămâne nemişcat la pământ. Mă uit spre Bob. Tocmai s-a ridicat în patru labe şi îşi caută înebunit pistolul.

–         În locul tău nu m-aş mai agita, îi şoptesc eu la ureche. Şi îmi lipesc ţeava pistolului de căpăţâna lui.

–         Nu trage! Fac orice îmi ceri!

–         Daaa? Atunci fă-mi plăcerea şi crapă!

Şi apăs pe trăgaci. Chestia este că acum m-am procopsit cu trei cadavre în loc de unul. Trag morţii la mine ceva de speriat, măi băieţi!

Deschid portbagajul şi îl înghesui pe Bill lângă şef. Problema e că nu mai am loc şi pentru Bob. Scotocesc prin maşină şi găsesc un sac de plastic. Mă chinui să-l bag pe Bob în el. Nu încape chiar tot. Picioarele îi rămân pe afară. Parţial. Mă lupt cu cadavrul ca să-l aşez pe bancheta din spate. Al dracului de greu e Bob ăsta! De fapt cea mai rămas din el. Reuşesc în sfârşit să-l bag înăuntru. Tocmai la timp pentru că trece o maşină. Se pare că o să am e lucru noaptea asta. Trebuie să fac dispărute cadavrele celor trei. Mă instalez la volan şi demarez spre marginea oraşului. Ştiu acolo un şantier, unde este paznic un amic. Îmi e dator, aşa că o să mă ajute să scap de bagajul nedorit ce-l am la bord.

Caut la radio ceva muzică care să mă mai înveselească. Găsesc ceva ce-mi place. E celebrul şlagăr „ Sărută-mă iubite chiar dacă te grăbeşti!”. Conduc relaxat, aproape binedispus. De parcă n-aş avea trei hoituri în maşină. Deodată tresar violent. În faţă e un filtru de poliţie. Se pare că opresc toate maşinile. Îmi trece prin cap să întorc şi să fug, dar văd o motocicletă de poliţie trasă pe dreapta. Nu am cum să scap dacă sunt urmărit de maşinăria aia. Am cam băgat-o pe mânecă: am trei cadavre la bord şi în plus am mai şi băut whisky ca să-mi fac curaj. Bag repede în gură o lamă de gumă mentolată. Până ajung la rând sper să nu se mai simtă damful de tărie. Dar ce dracu’ fac cu morţii, măi băieţi?

Un ofiţer de poliţie vine lângă mine şi-mi cere actele. Se uită la ele cam nemulţumit că sunt în regulă.

– Vă rog să coborâţi din maşină, imi spune poliţaiul.

Mă execut, deşi simt că mi se moaie picioarele. O să fie cam greu să-i împuşc pe cei trei poliţai care controlează maşinile. Sunt prea dispersaţi. Plus că mai sunt şi câteva maşini oprite. Ar trebui să-i omor şi pe martori. Cam multe crime pentru o singură seară!

– Mergeţi vă rog pe linia albă! strigă omul legii.

Am băut eu ceva, dar nu sunt beat. Merg sigur pe mine pe linia indicată de poliţai. Se pare că mă descurc bine pentru că primesc actele înapoi.

– Unde mergeţi? mă întreabă tipul în uniformă, uitându-se la sacul de pe bancheta.

– Ei, la dracu’! M-a trimis nevasta cu rufele la spălătorie, parcă nu puteau să mai aştepte până mâine. Este o spălătorie non-stop după colţ.

– Ha,ha, bine că nu-s însurat, zice poliţistul foarte amuzat.

Mă urc în maşină şi demarez uşor. Mă uit în oglindă şi văd cu satisfacţie că poliţaii nu-mi mai dau atenţie. S-au adunat în jurul unui şofer care vociferează nervos.

Am scăpat ca prin urechile acului. Ar cam fi cazul să scap cât mai repede de bagajele compromiţătoare.

Conduc cu viteză moderată. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Frânez brusc şi trag pe dreapta. Cobor geamul de la portieră şi strig:

– Hei, Sue!

Tipa după care strig se face că nu aude şi merge mai departe. O urmăresc şi eu cu maşina. La un moment dat se întoarce brusc şi vine lângă portieră.

– Nu stau de vorbă cu necunoscuţi, mai ales la ora asta! îmi trânteşte Sue.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. Sue e prietena mea cea mai buna. Mai am eu una, dar e bine ca să nu ştie de ea. A fost plecată câteva zile la măsa că e bolnavă. Chiar mi-a lipsit. Acuma se joacă cu mine.

– Păi atunci să facem cunoştinţă: eu sunt prinţul din Cartierul de vest şi aş vrea să fim prieteni. Da’ prieteni apropiaţi, dacă mă-nţelegi…

Sue deschide portiera, se aşează pe scaun şi se lipeşte de mine.

– Aşa de apropiaţi e bine? întreabă ea pe un ton languros.

– Cred că pentru început e bine şi aşa!

– Ei, dar ce ai pe banchetă? mă chestionează ea după ce aruncă o privire în spate.

– Am de făcut o livrare, mi-a dat şeful de treabă!

Şi chiar că mi-a dat de treabă, cu vârf şi îndesat. Cu ochii la formele aerodinamice ale lui Sue, uitasem complet de cele trei cadavre cu care mă plimb în noapte.

– Şi livrarea asta nu mai poate aştepta până mâine? mă întreabă ea cu subînţeles.

Mă uit la Sue. Doamne, da’ bine mai arată! Îmi vine să las baltă totul şi să merg cu ea acasă, dar trebuie să scap de „coletele” ce le am în maşină.

– Uite cum facem: te las la mine acasă şi eu rezolv repede cu livrarea şi pe urmă vin şi ne facem de cap.

– Ei, numai să nu găseşti locul ocupat dacă întârzii.

– Nu cred că se riscă cineva să-mi ia locul. S-ar putea să se trezească cu nişte găuri în plus, zic eu agitând pistolul în mâna dreaptă.

– Vai dar se poate? Un prinţ nu se comportă aşa, spune Sue cu o voce miorlăită.

Nu ştiu de ce, dar eu o găsesc grozavă şi când se strâmbă aşa.

– Un prinţ din Cartierul de vest chiar aşa se comportă, scumpo!

Demarez în trombă spre casă. E cam riscant pentru că trebuie să ocolesc cam mult, dar ce nu fac eu pentru Sue.

Ajungem fără probleme în faţa casei mele. Ne sărutăm lung. Îmi vine iar să uit de toate şi să intru cu ea în casă. Mă stăpânesc însă. Cu greu. Sue coboară şi se duce spre uşa de la intrare . Eu demarez rapid, fără să mă mai uit în urmă. Mă grăbesc să ascund cadravele ca să mă pot întoarce cât mai repede.

Conduc cu viteză spre destinaţie. Am lăsat prudenţa deoparte. Fie ce-o fi! Sunt uşor excitat cu gândul la Sue. Ajung la şantier. Cobor din maşină şi mă îndrept spre rulota paznicului. Dan aude zgomotul făcut de paşii mei pe prundiş şi iese afară.

Hopa! Dar ăsta nu e Dan! Individul ce vine spre mine e negru, pe cand prietenul meu e alb. Plus că e mai înalt.

– Care-i treaba? mă chestionează el. Ce cauţi aici?

– Îl caut pe Dan. Ştiu că el e în tura de noapte.

– Înseamnă că nu l-ai mai văzut demult.

– Cum adică? mă mir eu.

– Păi, a fost dat afară de vreo două luni. L-au prins furând de pe şantier.

– Ei, atunci am să-l caut acasă, zic eu pregătindu-mă să mă întorc la maşină.

– Ia stai puţin! Ce te grăbeşti aşa? Ce treabă ai cu el?

– Asta mă priveşte pe mine şi pe el. Nu văd ce treabă ai tu.

Observ că individul duce mâna la centură unde are pistolul. Nu mai stau pe gânduri, scot şi eu arma şi trag fără să-l mai avertizez. Cade jos. Buuun. M-am mai făcut cu un cadavru. De parcă nu aş fi avut destule!

N-am timp însă de stat pe gânduri. Deschid poarta şi intru cu maşina pe şantier. În dreapta observ o groapă pregătită pentru fundaţie. Alături de ea văd şi o autobetonieră cu motorul pornit. Mă uit în cabină dar nu văd pe nimeni. Se pare că şoferul a plecat şi a lăsat betoniera în funcţiune ca să nu se întărească betonul. Asta-i bine! O să am cu ce să acopăr cadavrele.

Trag maşina lângă groapă şi descarc cele trei corpuri. Mă pregătesc să dau drumul la beton, dar îmi aduc aminte de paznic. Am prea multe pe cap. Încep să încurc borcanele. Şi Sue care mă aşteaptă!

Mă întorc să iau cadavrul, dar simt cum îmi sare inima. Corpul nu mai e unde l-am lăsat! Scot repede pistolul. Aud un foc de armă şi simt o arsură mai jos de genunchiul drept. Cad automat la pământ. Exact la timp pentru că se trage din nou asupra mea. Simt chiar cum glonţul îmi trece prin păr. Am văzut în schimb de unde se trage. Aştept ca individul să iasă din ascunzătoare. Îi văd capul cu apare de după rulotă şi trag fără să mai stau pe gânduri. Se aude un strigăt şi văd o umbră care cade. Mă apropii încet. Nici nu aş putea repede, pentru că mă doare piciorul. Paznicul e insul care trăgea în mine. Acum e mort de-a binelea. E vina mea că nu am verificat prima oară dacă e mort.

Îl târăi până la groapă şi-l arunc lângă celelalte cadavre. Îmi studiez piciorul la lumina farurilor. Nu pare prea grav, dar totuşi am pierdut ceva sânge. Îl leg cu o cârpă curată din portbagaj. Mă duc la betonieră şi dau drumu la beton peste cadavre. Mă uit să fie acoperite bine şi opresc curgerea betonului. În depărtare observ farurile de la două maşini. Se pare că se îndreaptă spre şantier. Probabil că paznicul a chemat ajutoare. Mă urc la volan şi scot maşina din şantier. O parchez după nişte tufe. Ar fi bine să fac un pic de curăţenie. Iau o mătură din rulotă şi mătur toate urmele, mergând cu spatele spre maşină. Piciorul mă doare de-mi vine să urlu. Observ că farurile se apropie. Arunc mătura pe câmp şi mă urc în maşină. Tocmai la timp. Două automobile apar în viteză şi intră pe şantier. Într-unul din automobile îl recunosc pe Ray Darnell. Pe toţi dracii! Am băgat-o pe mânecă !

Ray e duşmanul meu de moarte. E mâna dreaptă a lui Giussepe Vitorini, cel mai tare mafiot din zonă. Am avut mai multe ciocniri cu Ray până acum, dar am reuşit să scap cu daune minore. Tura asta se pare că am intrat iar pe teritoriul clanului Vitorini. Trebuie să fug cât mai repede din oraş. Cu poliţia şi Mafia pe urme n-o să-mi fie prea bine, dar o să mă descurc eu. Sunt învăţat cu tot felul de încurcături. Dar în seara asta am cam sărit calul: patru morţi în trei ore, cred că am stabilit un record personal.

Pornesc motorul şi o iau uşor direct pe câmp fără să aprind farurile. Când ajung la o distanţă care zic eu că e destul de mare, îndrăznesc să aprind farurile. Reuşesc să găsesc şi drumul care duce la autostradă. Mă uit în oglindă şi constat cu satisfacţie că nu sunt urmărit. Ies pe autostradă şi accelerez la maxim. Mă grăbesc să ajung acasă unde mă aşteaptă Sue. Mi-au sărit din minte toate gândurile erotice. Nu mai am timp de hârjoneală. Trebuie să-mi fac bagajul rapid şi s-o tai din oraş. Mă gândesc s-o iau şi pe Sue cu mine.

Ajung acasă, cobor rapid din maşină şi intru în casă.

– Sue! Unde eşti? strig eu, pentru că n-o văd în living.

-Aici, în dormitor, iubitule!

Intru în dormitor şi o vad pe Sue în pat. E complet goală! Arată dumnezeieşte, dar nu-mi arde de nimic acum.

– Sue, nu avem timp de asta acum! Îmbracă-te repede că trebuie s-o ştergem. Oamenii lui Vitorini mă caută.

Sue sare din pat şi începe să se îmbrace.

– Dar ce au cu tine, iubitule? mă chestionează ea.

– Am să-ţi povestesc pe drum. Vrei să vii cu mine? Adică s-o tăiem împreună din oraş?

– Păi ştiu şi eu, iubitule? Aş mai avea unele treburi de rezolvat. Du-mă mai bine la mine şi vin eu după tine după ce te linişteşti.

– O.K.!

Bagajul meu e gata. Nu am prea multe de luat. Ieşim afară şi Sue se urcă în maşină. Pun geanta de voiaj în portbagaj şi închid capota. Exact în acel moment se aude o împuşcătură şi un glonte îmi şuieră pe la ureche. Mă trântesc la pământ şi scot pistolul. Încerc să depistez de unde se trage, în timp ce mă târăsc spre portiera din stânga. O deschid rapid şi sar la volan. Pornesc maşina şi demarez în trombă. În urma mea se aud mai multe focuri de armă. Unul dintre ele îmi face ţăndări luneta. Sue s-a făcut mică pe scaun şi se uită înspăimântată la mine. Îi fac semn că totul e în regulă. Virez stânga-dreapta pe străduţele de la mine din cartier, ca să-i derutez pe urmaritori. Mă uit în oglindă. Nu văd nicio o maşină în urmă.

– Iubito, cred că e mai bine să mergi cu mine. Oamenii lui Vitorini te cunosc şi cine ştie ce poţi păţi.

Sue încuviinţează din cap. Trebuie însă să schimb maşina înainte să fug din oraş. Am un prieten care are un cimitir de maşini. M-a mai rezolvat şi altă dată când eram la înghesuială.

Ajung la locuinţa lui Peter. Locuieşte chiar lângă cimitirul de maşini. Sun la uşă codificat, ca să ştie că sunt eu.

– Ce dracu’ mai arde, fratele meu, de mă deranjezi la ora asta? se aude de dincolo de uşă vocea supărată a lui Peter.

– Scuze de deranj, dar ştii prea bine că vin la tine doar când am belele mari! îi zic eu când deschide uşa.

– Daa, îţi aduci aminte de mine numai când ai nevoie de ceva!

– Asta cam aşa-i, recunosc eu spăşit. Am nevoie urgent de o maşină bună. Oamenii lui Vitorini sunt pe urmele mele şi trebuie s-o tai din oraş.

– Bine, hai în curtea din spate că am ceva care o să-ţi placă. Ai noroc, azi am primit-o.

Merg cu el în spate şi văd că a avut dreptate. Maşina e o adevărată bijuterie. Mă

înţeleg rapid cu el la preţ, în care este inclusă şi maşina veche. O transfer pe Sue şi bagajul şi decolez spre ieşirea din oraş. Am convins-o pe amica mea să nu mai trecem pe la ea să-şi ia bagajul. E prea riscant. Îi promit că îi voi cumpăra tot ce-i trebuie pe drum. Am pornit spre nord, deşi primul impuls a fost s-o apuc spre sud, spre Mexic. M-am hotărât să fug în Canada. Sunt convins că Vitorini şi oamenii lui cred că o să fug în Mexic. Mi-am făcut în minte şi traseul. O să dureze ceva până o să trecem graniţa, nu am intenţia să merg drept spre Canada. Am să fac câteva ocolişuri. Sue a adormit în dreapta, după ce i-am povestit pe scurt în ce rahat am intrat. Când am să văd că nu mai pot conduce, am stabilit cu ea s-o trezesc şi să preia volanul ca să pot dormi şi eu puţin. Sper s-o scot cu bine la capăt, mai ales că am un as în mânecă.

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Întâlnire cu scriitorul Norman Manea

Astazi am fost la o întâlnire cu scriitorul Norman Manea, cu ocazia primirii de către acesta a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii  „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Dar să vedem cine este Norman Manea:

Norman Manea (n. 19 iulie 1936Suceava) este un romancier născut în România, evreu, fost dizident , care trăiește din 1986 în SUA. Este unul dintre cei mai traduși romancieri români, fiind considerat totodată unul din marii scriitorii români din exil.

S-a născut în cartierul Burdujeni (astăzi suburbie a municipiului Suceava) la data de 19 iulie 1936. Copil fiind, a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Transnistria de unde s-a întors în România în 1945 cu membrii familiei sale care au supraviețuit.

A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunțe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din țară a publicat zece volume, în care descrie aspectele vieții într-un stat totalitar, fără să critice însă direct regimul comunist din România.

A părăsit România în 1986 și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii unde a devenit așa-numit writer in residence la mai multe universități americane, inclusiv la Bard College din New York. În 2011 era profesor universitar pentru Studii Europeene și Cultură la Bard College.

Operele sale au fost traduse în circa douăzeci de limbi.

Autorul are drept teme favorite trauma holocaustului, viața de zi cu zi într-un stat totalitar și exilul. Cărțile sale au fost comparate cu cele ale unor scriitori cum ar fi Bruno Schulz șiRobert Musil, sau au fost considerate de alți critici ca fiind o continuare firească a absurdului grotesc din romanele lui Franz Kafka.

Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţiii „Cuza” a fost plină atât de profesori cât şi de studenţi şi de alte persoane interesate.

După festivitate au urmat discuţii libere în Sala paşilor pierduţi, prilej cu care am stabilit cu domnul(nu suportă să-i spui maestre)  Norman Manea să-mi acorde un interviu imediat ce se va linişti.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Un fragment proaspăt din romanul meu poliţist-Un detectiv cu uşoare dureri de cap

PARTEA A TREIA

Un furt, o dispariţie, un câine mort şi o babă isterică

Fragment din capitolul 3

Reuşesc să scap cu greu de clienta mea şi mă hotărăsc să încep cercetările. Păi, am să încep cu suspectul număru’ unu. Adică Arthur Cutler. Mă apuc  să urc scările până la etajul unu unde stă respectivul.  Scările sunt destul de înguste şi e  dificil de urcat pe ele. Nici nu mă mir că madam Martinez locuieşte la parter. N-ar fi avut nicio şansă să încapă pe scările astea. Ajung în sfârşit la uşa suspectului şi ciocănesc uşor. Nu se aude niciun zgomot dinăuntru. Să fie plecat? Mă hotărăsc să bat mai tare.

– Care dracu’ bate aşa la uşa mea? se aude o voce lejer supărată.

Nu apuc să zic nimic pentru că uşa se dă de perete şi în pragul ei apare un omuleţ numai piele şi os. În mâna dreaptă ţine un pahar mare plin pe jumate cu whisky. Probabil că acesta îl ajută să nu fie luat de curentul ce se face între uşă şi geamul pe care-l văd larg deschis în apartament.

– Cine eşti şi ce dracu’ vrei de la mine? mă ia el la întrebări.

Îi bag sub nas cartea mea de vizită. O ia cu două degete şi, după ce trage un gât din băutura din pahar, o apropie de ochi şi citeşte ce scrie pe ea. Chestia asta îi ia vreo cinci minute. Dacă merg cu ancheta asta de rahat în ritmul ăsta, mă apucă pensia şi nu o să reuşesc s-o termin.

– De-tec-tiv par-ti-cu-lar? silabiseşte moşul din faţa mea. Şi ce dracu’ vrei de la mine?

– Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre moartea câinelui doamnei Martinez, dacă se poate.

– Păi, dacă bei un whisky cu mine, poţi să mă întrebi şi despre aterizarea extratereştrilor la mine în apartament.

– Nu refuz. Un whisky este tot timpul binevenit, zic eu bucuros.

Chiar simţeam nevoia unui întăritor.

– Hai că eşti valabil, zice moşul bucuros şi el. Bagă-te înăuntru!

Intru cu precauţie, pentru că e o dezordine de nedescris. Trebuie să fiu atent pe unde calc. Pe jos sunt tot felul de sticle goale:de whisky  cele mai multe, dar şi de bere. Se pare că moşneagul lucrează serios.

Domnul Cutler îmi face semn să intru în living. Mătură cu mâna teancul de ziare ce zace pe canapea şi îmi indică să iau loc.

– Mă duc să aduc sticla de la bucătarie, îmi spune el peste umăr şi dispare.

Privesc şi eu în jur. Cândva camera asta arăta mai bine, dar se pare că menajera şi-a dat demisia. Şi asta cu mult timp în urmă. Mizeria şi dezordinea stau drept dovadă.

Tocmai când mă gândeam să mă duc să văd poate c-a păţit ceva, apare şi Arthur Cutler. Aduce însă două sticle cu whisky.

– Am adus provizii, mi-e lene să mă mai duc iar după ce o terminăm pe asta, îmi spune el agitând sticla plină pe jumătate.

Are gânduri mari omuleţul din faţa mea.

– Domnule Cutler, eu am să mă limitez la un singur pahar cu whisky, mai am treabă astazi.

– Ei, ce dracu’, eşti copil? Ai să-mi ţii companie, că te văd destul de zdravăn, spune gazda mea în timp ce caută un pahar cât de cât curat. În sfârşit găseşte unul care-i convine şi îl umple cu băutură. Mi-l bagă sub nas. Îl prind din zbor în ultimul moment. Moşneagul îi dăduse drumu’ înainte să-l apuc cum trebuie. Câteva picături au căzut pe covorul de culoare incertă. Îşi toarnă şi lui, umplându-şi paharul.

– Ei, acuma zi ce vrei de la mine! se răsteşte la mine.

De fapt îmi dau seama că aşa vorbeşte el, răstit. Nu are ceva cu mine.

– Păi, cum vă spuneam, doamna Martinez m-a angajat să anchetez moartea câinelui ei.

– Mă doare-n cur de javra lui Vera. Bine că a murit! Nu puteam să suport potaia aia! De fapt nu prea-mi plac deloc animalele. Mă omoară şi madam Fancy de la doi, cu pisicile ei. Dă-ţi seama, are cinci la ea în apartament!….

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura