Arhive pe categorii: literatura

Surpriză în noapte

grasa

 

D. şi G. au plecat, cu maşina de serviciu, cu noaptea în cap din Bucureşti către Iaşi. Au ajuns cu bine, în mod cu totul inexplicabil nu au întâlnit pe drum decât trei radare, pe care au reuşit să le fenteze fiind anunţaţi prin staţie  despre prezenţa lor pe traseu.

Cei doi au rezolvat în timp record problemele de serviciu pentru ziua respectiva şi au mers să se cazeze la hotel. A doua zi mai aveau programată o întâlnire de afaceri la ora zece dimineaţă, dar până atunci se puteau relaxa puţin. Au mers la un restaurant unde au luat masa, bine stropită cu vin de Cotnari şi, pentru că vinul era bun, şi-au luat şi ceva provizii în camera de hotel.

D. şi G. s-au pus pe băut ca nişte adevăraţi profesionişti. Târziu în noapte s-au gândit să facă puţină mişcare, dar pentru asta aveau nevoie de nişte partenere. Au deschis ziarul local la rubrica „Ea pentru El” şi au început să dea telefoane în căutarea unor partenere de distracţie. Ca un făcut, nu răspundea nimeni la numerele de telefon pe care le formau. Probabil că domnişoarele respective erau ocupate la ora aceea târzie.

Când erau aproape să epuizeze lista, le-a răspuns o voce suavă. G., care vorbea cu ea, deja se încinsese şi stabili cu respectiva domnişoară să meargă la ea, să o preia şi să o aducă la hotel. O întrebă dacă nu are o prietenă disponibilă, ca să aibe şi D. ocupaţie. Vocea de la telefon îl asigură că treaba se rezolvă.

G. luă un taxi şi merse să le aducă pe fete, în timp ce D., care era puţin mai turtit de băutură, rămase în aşteptare la hotel. Când ajunse la adresă, G. constată că era mare diferenţă între vocea suavă de la telefon şi aspectul fizic al domnişoarei. De fapt ambele fete (vorba vine) erau urâte în draci: una era grasă cu o faţă care nu te atrăgea deloc, iar cealaltă era foarte slabă şi cu o privire încrucişată de te lua ameţeala.

G. le urcă în taxi şi merse cu ele la hotel, unde le zise să aştepte în faţa intrării. Parcă nu-i venea să meargă cu ele în cameră. Urcă sus şi îi spuse lui D. :

– Hai până jos să vezi ce am adus!

– Păi de ce nu le-ai adus în cameră? întrebă tovarăşul lui nedumerit.

– Lasă, hai jos să le vezi!

Coborâră amândoi până la intrarea în hotel. Când le văzu pe cele două, D. simţi că leşină.

– Băi, da’ altele mai urâte n-ai putut să găseşti? îi spuse lui G.

– Asta-i marfa, ce să fac? se scuză G.

– Mie mi-a trecut cheful, spuse D., uitându-se urât la cele două.

– Băi, nici eu nu mai am niciun chef, mărturisi G.

Se duse la fete şi le spuse că s-au răzgândit, dar că le vor da nişte bani pentru deranj plus bani de taxi ca să se întoarcă acasă.

– Dar tu ce ce te ocupi în cursul zilei, o întrebă pe cea grasă.

– Păi lucrez la Socola.

– Ce-i aia Socola? întrebă G., care nu cunoştea oraşul.

– Spitalul de nebuni, sunt asistenta acolo.

G. avu un şoc. După ce îşi reveni, o întrebă:

– Şi fata cealaltă e colegă de-a ta?

– Aaa…nuuu! Ea e o pacientă de la spital!

 

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Românii de dincolo de graniţe- Nicolae Sirius (Japonia)

N.Sirius

 

Scriitorul Nicolae Sirius vorbind despre adaptarea în ţara soarelui răsare:

Adaptarea…

sau vârsta împlinirilor

 

Japonia, în comparaţie cu oricare altă ţară de pe continentul european, care, extinzându-se, a format noul conglomerat de ţări bine dezvoltate-  SUA, Noua Zeelandă, Australia şi Canada, ar fi putut rămâne o ţară a trecutului dacă din întâmplare n-ar fi luat parte în al doilea război mondial.  Acea înfrângere i-a dat de gândit. Până atunci japonezii au avut puţin de furcă cu mongolii, chinezii şi coreenii, care, în număr mic, din când în când, i-au atacat dar s-au retras. Deci, se poate spune că Japonia, o ţară săracă în trecut, n-a reprezentat o adevărată ţintă… Iar izolarea, într-un fel, i-a creat anumite avantaje. S-a dezvoltat spiritual însă (după cum spun izvoarele) odată cu apariţia primului împărat, care, zice-se, a coborât din cer. De-atunci s-a păstrat o evidenţa riguroasă privind scaunul imperial. Lucru nemaiântâlnit la nici o altă naţie.  Şi totuşi se pare că în vremuri foarte îndepărtate japonezii au fost vizitaţi de europeni.

Eram într-o zi, la începutul şederii mele aici, pe o terasă când am auzit pentru prima dată cuvântul CASA  în japoneză, şi-am tresărit. Am întrebat-o pe soţie ce înseamnă şi mi-a spus că umbrelă. Atunci am vrut să ştiu cum îi spune la CASĂ în japoneză şi ea mi-a spus că IE. (Deci ceva care ”adăposteşte” corpul.) După o vreme am mers să vizitez un muzeu. În faţa acelui muzeu era un complex amenajat să redea viaţa japonezului de odinioară. Ce m-a frapat a fost forma caselor. Arătau ca nişte umbrele (un fel de umbrar) şi erau acoperite cu un fel de trestie. Nu peste mult cineva m-a invitat să văd un cimitir vechi, descoperit din întâplare.  Cu acea persoană vorbeam în engleză dar mi-a reţinut atenţia cuvântul BOCI (a boci/plânge) pe care el l-a pronunţat în japoneză de mai multe ori când tot încerca să-l traducă în engleză. Atunci am fost curios să ştiu mai multe lucruri despre acel cuvânt şi respectivul mi-a spus  că e un cuvânt vechi, foarte rar folosit şi, că, practic, se referă la cimitir.

Dacă aş fi fost un înstărit m-aş fi prins să fac documentare- o paralelă între două limbi despre care se ştie că sunt neînrudite, cu gândul că undeva poate există un filon, o legătură veche, necunoscută nouă. Numai că la vremea când aceste lucruri treziseră o anume curiozitate în mine mă aflam cu un bicior în barcă şi cu unul pe uscat. Practic nici nu ştiam dacă ar trebui să mă depărtez de ţărm sau să rămân locului.

 

Ca scriitor, dacă locuieşti într-o ţară a cărei limbă n-o ştii eşti mort. Bine, excluzând faptul că te afli pe-acolo tocmai pentru că vrei să scrii o carte. Dar o scrii în limba ta.

La tot ce m-am gândit atunci, c-ar fi mai bine, în acele condiţii ce implicau supravieţuirea într-o lume nouă pe care încercam s-o cunosc, a fost să păstrez o legătură cu limba maternă. Lucrul acesta poate să pară destul de banal însă are o anume motivaţie, ontologică, ca să spun aşa. Şi ca acest lucru să fie într-un fel şi profitabil, am început să demarez o campanie de schimb cultural, în colaborare cu primăria oraşului unde locuiam. După o vreme am colaborat şi cu ambasada noastră de la Tokio. Am organizat pe o durată de mai mult de zece ani sumedenie de spectacole. Invitând aici de la naişti până la cântăreţi de operă. În aceeaşi perioadă n-am scris în română decât un volum de poezie şi un roman care o să apară în curând. Mi-am tradus în schimb din română în engleză două piese de teatru, am scris o lucrare de religie comparată şi antropologie în engleză (ce-ar fi trebuit să apară de anul trecut dar o să apară anul acesta) şi un roman tot în engleză pe care sper să-l definitivez peste puţin. In rest… a fost viaţa de familie.

Oricum, ţinând cont de faptul că eu sunt român iar soţia japoneză, chiar dacă locuiesc în ţara ei şi trebuie să respect obiceiul casei, pentru că aşa este firesc, totuşi n-am încercat niciodată să adopt mentalitatea de tip japonez. Deci mi-am păstrat acel fel de-a gândi moştenit de la părinţi sau de la ţăranii din satul unde m-am născut.

În felul acesta nu m-am simţit nicodată (nici când am locuit în Australia, Austria, Germania) un om frustrat că nu se poate integra într-o societate, un om care se chinuie să facă pe plac altora, sau un om care s-ar considera în vreo împrejurare inferior pentru că ţara unde s-a născut trece de o bună bucată de timp printr-o stare de criză politică, economică sau de altă natură.

Am văzut uneori la TV documetare despre oameni care au venit aici şi s-au integrat foarte repede.  Şi erau într-adevăr bucuroşi. Alţii n-au putut să se integreze şi sufereau din acest motiv. Mie, însă, întreaga lor poveste nu mi-a spus nimic. Asta nu înseamnă c-am găsit ceva rău în bucuria celor care reuşiseră să se integreze sau că n-aş fi avut motiv să-l deplâng pe cel care nu se integrase.

 

Am scris aceste rânduri, începând cu prima mea vizită în Japonia, urmată de perioada de adaptare, pentru că există acea curiozitate, pe care aproape fiecare din noi şi-o manifestă într-o împrejurare sau alta, de a se întreba cum poate supravieţui, sau se poate integra un om într-o cultură ce-i total diferită de a lui.

Pentru un muzician, un pictor, scultor, sau un specialist în calculatoare, adaptarea e mai uşoară decât pentru un scriitor. Fiindcă scriitorul şi de vrea şi de nu vrea, se vede ca un bumerang ce odată aruncat dar nu şi-a atins ţinta, e pe drumul de întoarcere. Iar acela este limba lui maternă. Pentru că acela îi este cel mai bun punct de sprinjin în ceea ce vrea să comunice în scris. E aceasta o scuză? Nu! Nu-i nici cel puţin o vină. Cine şi-ar părăsi părinţii sau locul unde s-a născut numai ca să vrea să înfrunte necazuri? Şi dacă ar fi să regret acum n-aş reuşi decât să-mi fac mai mult rău.

Şi totuşi, exilul (chiar dacă nu scrii despre el, deşi-i la modă) îţi poate oferi o experienţă de viaţă pe care n-ai avea cum s-o cunoşti altfel. „

Scrie un comentariu

Din categoria literatura, social

Românii de dincolo de graniţe- Nicolae Sirius (Japonia)

N.Sirius

 

„Am scris în linişte multă vreme… Ani în şir. Practic de când am plecat. Am făcut o selecţie din trei volume de versuri pe care le-am scris în trei ţări. Volumul se numeşte Exilul. O să apară la aceeaşi editură unde o să-mi apară romanul Amintirile unui însingurat.
Ar fi prea târziu acum să mă lamentez şi să spun ce-am pierdut… Am pierdut când am plecat din ţară mai mult de 100 de poezii şi nu regret. Cinsprezece i le trimisesem filozofului Constantin Noica care mi-a scris că i-au plăcut în mod deosebit. Nu regret pentru că aceste lucruri m-au îndârjit.

Unul din primele poeme pe care l-am scris după ce am fugit din ţară a fost ”Lume proastă.”

Lume proastă

A fost vopsit trecutul în roşu
şi i s-a pus deasupra
creastă de pupăză-
după care a fost aşezat pe casă, pe
fiecare scoarţă,
pe fiecare scaun,
pe fiecare varză pe care-o aveam la masă.
A venit primavara
şi eu nici n-am ştiut cum s-o numesc…
Nimeni nu-mi mai vorbise de ea niciodată.

N-o mai asculta pe bunică-ta, îmi spunea vecinul-
eu cred că-i demult moartă
dar îi place să gâdile pupăza pe creastă.
…Soarele avea ochi de şoim când îl priveam insistent din faţă
N-am învăţat nimic… N-am strâns nimic.
Erai şi tu la fel de tâmpită când
te-am întâlnit.
Ai luat trecutul
cu creastă de pupăză
de pe casa voastră
şi mi l-ai oferit.”

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Misiunea

Misiunea

Mă cazasem la hotel, conform instrucţiunilor primite de la centru. Aveam de îndeplinit o misiune obişnuită, fără prea multe bătăi de cap. Dar în practică nu puteai şti niciodată cum vor decurge lucrurile pe parcurs. Exista tot timpul o doză de suspans.

I-am mulţumit băiatului care mi-a dus bagajul până în cameră şi i-am dat un bacşiş corespunzător: nici prea mare, nici prea mic. Nu trebuia să atrag atenţia asupra mea şi nici nu era indicat să fiu recunoscut. Tocmai de aceea mă deghizasem: îmi vopsisem părul în negru şi purtam lentile de contact de culoare închisă. Îmi mai lipisem şi o mustaţă la culoarea părului. Uitându-mă în oglindă, nici eu nu mă mai recunoşteam.

Am început să cercetez camera. De fapt asta făceam de fiecare dată când eram în misiune. Trebuia să cunosc în detaliu locaţia pentru a-mi putea face aşa cum trebuie treaba pentru care eram plătit. Am ieşit pe balcon şi am constatat că am vedere spre parcul din apropiere. Mi-am îndreptat atenţia spre uşa de la balcon: se închidea şi se deschidea uşor, fără zgomot. Asta era bine!

M-am aşezat pe pat. Salteaua era aşa cum trebuie: nici prea dură, nici prea moale. Am verificat şi dulapul, asta în timp ce-mi scoteam hainele din valiză şi le puneam în ordine pe umeraşe. M-am mutat apoi în baie. Totul era în regulă şi acolo: papucii de casă, şamponul, săpunul, halatul de baie se aflau toate la locul lor. Am mai aruncat o privire în oglindă şi am verificat deghizarea.

Mi-am luat geanta în care aveam materialele necesare misiunii şi am ieşit din cameră. Înainte să trag uşa după mine, am scos o mică ruletă din buzunar şi am măsurat fanta de sub uşă şi grosimea acesteia. Erau O.K.!

Mi-era foame, aşa că m-am îndreptat spre restaurantul de la parter. I-am spus şefului de sală că vreau o masă mai retrasă. Acesta m-a condus până în capătul opus al încăperii şi a tras un scaun, invitându-mă să iau loc. Trebuia să recunosc că masa era amplasată exact cum doream eu: era în penumbră şi de acolo puteam supraveghea tot restaurantul, având şi vizibilitate asupra intrării.

Am întredeschis geanta, am scos laptopul şi l-am pus pe colţul mesei. Între timp chelnerul mi-a adus meniul şi am început să-l răsfoiesc, mai mult din curiozitate. Ştiam ce vreau să comand: obiceiul meu era să servesc specialitatea bucătarului, alăturându-i vinul recomandat din meniu.

În meseria mea amănuntele aveau o mare importanţă, aşa că eram foarte atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Era important să nu fiu recunoscut. Dacă s-ar fi întâmplat asta, misiunea ar fi fost ratată şi nu aş mai fi primit niciun ban.

La un moment dat, privind prin restaurant, am tresărit. Undeva la o masă l-am zărit pe Jean. Era uşor să-l recunosc pentru că nu era deghizat. Omuleţul cu pricina, care lucra şi el pentru cei ce mă angajaseră, avea nebunia de a nu se deghiza niciodată. De aceea îl şi recunoscusem imediat.

Şi totuşi, chiar nedeghizat, avusese multe misiuni reuşite. Dacă era aici, înseamnă că fusese trimis să securizeze misiunea. În doi era practic imposibil să ratăm scopul acţiunii noastre. Totuşi nu mă simţeam prea în apele mele cu Jean pe urme. Eram considerat cel mai bun profesionist al Agenţiei, cu o rată de reuşită de 100%. Nu credeam că aveam nevoie de o dublură. Mai ales că Jean o mai dăduse în bară, e drept că nu de prea multe ori.

Am avut grijă să nu mă trădez că l-am văzut. Nici el nu părea să mă fi recunoscut. Era şi greu cu deghizarea mea. Mi-am făcut de lucru cu laptopul până a venit comanda. M-am concentrat apoi asupra măncării şi băuturii. Da, făcusem o alegere excelentă! Obsedat de amănunte, nu am putut să nu observ unele mici nesincronizări ale chelnerului, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că nu avea o experienţă prea bogată.

Între timp Jean dispăruse din restaurant şi eu nici nu l-am văzut când a plecat. Asta nu era bine, începeam să-mi pierd concentrarea. Eram cam obosit de pe drum şi am luat hotărârea să merg să mă culc. Am introdus cardul în fantă şi liftul m-a purtat la etajul unde aveam camera. Cât am urcat am studiat puţin şi interiorul liftului, analizând inclusiv grosimea mochetei.       În timp ce mergeam pe hol, undeva după colţ, am auzit o discuţie. Fără să vreau am tras cu urechea.

– Maria crede că deja a venit în hotel! spuse o voce feminină.

– Probabil că mâine va acţiona, aşa că trebuie să fim cu ochii în patru, altfel ne-am ars! îi răspunse o altă voce mai puţin feminină.

Mi-a trecut imediat prin cap că vorbeau despre mine, aşa că am lungit pasul şi, când am ajuns la capătul culoarului, am constatat că nu mai era nimeni. Puţin mai încolo era uşa de la liftul de serviciu pentru personalul hotelului. Probabil că cele două persoane se urcaseră în lift. Mi-am continuat drumul până la cameră, uşor nemulţumit că fusesem recunoscut. Deşi mi se părea imposibil având în vedere noul meu look.

Ajuns în cameră, am făcut un duş scurt şi apoi m-am întins în pat cu telecomanda îm mână. Am adormit instantaneu şi m-am trezit dimineaţă în aceeaşi poziţie. Mi-am verificat geanta şi am plecat să-mi duc la îndeplinire misiunea. Dar nu înainte de a lua un mic dejun copios, care să mă ţină până după amiază.

Nu vă spun decât că am reuşit să-mi duc misiunea până la capăt, cu sânge rece ca de obicei. La ora 18.00 fix am intrat în restaurant. Aveam o foame de lup. Puteam mânca liniştit acum că îmi îndeplinisem misiunea.

Tocmai îmi savuram friptura de vită, bine stropită cu un vin roşu sec, când la masa mea se aşeză Jean. Trebuie să recunosc că mă luase prin surprindere, mai ales că nu apucasem să-mi dau jos deghizarea.

– Salut, John! spuse el. Ţi-ai terminat misiunea cred.

Aşadar deghizarea mea nu fusese infailibilă, cel puţin nu pentru el.

– M-ai recunoscut !

– Da, dar trebuie să-ţi spun că nu e rea deghizarea ta. E drept că pentru mine nu a fost o problemă să te recunosc.

– Păi nu prea mă mir, mai ales că ştiai că voi fi aici.

– Şi care e concluzia ta? Complexul hotelier merită o stea în plus?

– Jean, ştii prea bine că nu pot să-ţi spun. Totul este în raportul meu către Agenţie.

Colegul meu zâmbi cu subînţeles. Ştia verdictul dat de mine şi fără să-i spun eu, aşa cum şi eu îl ştiam pe al lui.

Un comentariu

Din categoria literatura

Întâlniri memorabile

În ultima săptămână am avut ocazia să mă întâlnesc cu mai mulţi oameni de cultură importanţi. Am avut scurte discuţii cu aceştia, discuţii deosebit de interesante.

Cu Principele Radu al României:

cu Radu al Romaniei

 

Cu scriitorul Dan Lungu, la o cafea si o discutie despre babe si mosnegi comunisti si nu numai:

Cu Dan Lungu

 

Cu scriitorul Ioan Holban:

Cu Ioan Holban

 

Cu Ioan Gyuri Pascu:

cu Ioan Gyuri Pascu

 

Cu scriitorul Ovidiu Bufnila:

Cu Ovidiu Bufnila

 

Cu poetul si editorul Nicolae Tzone:

P1320937

Scrie un comentariu

Din categoria artistic, literatura

Românii din străinătate- O poveste din America

Mai jos vă prezint un text ce mi-a fost pus la dispoziţie de către scriitoarea Claudia Moscovici, stabilită în Statele Unite din anul 1981.

Claudia Moscovici

 

După ce, la sfârșitul lui septembrie, a lansat la București romanul “Velvet Totalitarianism”, autoarea Claudia Moscovici scrie în presa culturală americană impresii despre felul în care s-a schimbat România în cei 30 de ani de când a părăsit țara. Punct de plecare pentru această analiză este chiar această carte, care a sedus critica americană (înregistrând recorduri de vânzări pentru categoria romanelor est-europene), și care a apărut la Editura Curtea Veche cu titlul “Între două lumi”. Prezentăm mai jos integral materialul apărut în Statele Unite, prin bunăvoința Claudiei Moscovici, guest writer  catchy.ro.

velvetmoscovici1

 

Claudia Moscovici, care a predat până de curând filosofie, literatură şi istoria artei la BostonUniversity şi la University of Michigan, a revenit în România natală pentru prima dată după 30 de ani de când părăsea țara. Avea zece ani în momentul în care tatăl ei, matematicianul cu renume internațional Henri Moscovici, a reușit să obțină, prin intervenția personală a primului cosmonaut american, John Glenn, pe atunci senator de Ohio, o cerere de reîntregire a familiei. Familia Moscovici s-a stabilit, în Statele Unite.

“M-am simțit ca un fel de Rip Van Winkle să mă întorc în România natală după 30 de ani de când o părăsisem. Fusesem până atunci concentrată pe viața mea profesională din Statele Unite, dar m-am trezit la întâlnirea cu Europa de Est și cu țara în care m-am născut. Nu-mi pierdusem amintirile. Le-am ținut în viață în cărțile mele, în romanul “Velvet Totalitarianism”, despre care am scris deja în Litikicks și a cărui variantă în limba română a fost lansată între timp și la București, cu titlul “Între două lumi”. Imaginea României, așa cum o păstrasem în minte se estompase oarecum: era un fel de lume în alb și negru – sau, mai bine zis, în nuanțe de gri – flash-uri legate de țara comunistă din care familia mea fugea în 1981. Am pus imaginea asta în cele mai clare culori, în romanul meu:

 

În timp ce Eva aștepta la trecerea pentru pietoni culoarea verde a semaforului, privirea i-a fost atrasă de o fotografie din care Secretarul General Nicolae Ceaușescu o privea țintă în ochi. Chipul dictatorului înghețase în imaginea nerealistă pe care dorea să o transmită: avea părul  încă negru, ochii săi căprui sclipeau cu o căldură menită să dea siguranță, buzele senzuale zâmbeau cu compasiune. Doar nasul acvilin, roman, strica puțin din frumusețea feței, dar îi conferea un plus de autoritate. S-a gândit cât de diferit era acest bărbat și cât de diferită era această imagine de realitățile de fiecare zi cu care majoritatea românilor trebuia să se confrunte. Și-a întors privirea cu dezgust, dar n-a găsit în jur nicio consolare. În seara aceea de iarnă totul părea gri – strada, blocurile sărăcăcioase, oamenii care treceau grăbiți. Nici măcar zăpada care pica din cer nu reușea să aducă vreo licărire în atmosfera întunecată. Fulgii dezorientați se prăbușeau, fără scăpare, dispăreau fără să lase vreo urmă pe pământ. Ce păcat, și-a spus Eva, gândind că în ultimii câțiva ani Bucureștiul, la vreme de seară, căpătase o aură depresivă. Capitala odinioară vie, cu lumini care vegheau străzile pitorești pietruite, clădirile în stil napoleonian și versiunea foarte locală de Arc de Triumf… un Arc care nu mai artăta deloc triumfător acum.

Bucureștiul pe care l-am regăsit acum, 30 de ani mai târziu, arăta triumfător, semnăna destul de bine cu “micul Paris”, așa cum îi era cândva renumele. Micul Paris nu e așa de mic dacă stăm bine să ne gândim, având în vedere că, cu tot cu suburbiile, reunește de fapt o populație de peste 2,3 milioane de locuitori. Ajunsesem în perioada Festivalului George Enescu, care a luminat centrul orașului, adunând mulțimi de iubitori ai muzicii. Nici măcar în timpul zilei nu reușeam să recunosc Bucureștiul post-stalinist occidentalizat, plin de oameni eleganți, încărcat de panouri luminoase (reclame pentru Pepsi, Levi’s sau Mercedes) și plin cu vile somptuoase în stilul Haussmann a arhitecturii napoleoniene. Eram atât de șocată de diferența dintre amintirile mele sumbre din România comunistă și această Românie nouă, occidentalizată, pentru că făcusem legătura între aceste două Românii prin rețeaua de socializare LinkedIn. Chiar înainte de a ajunge în țară luasem legătura cu oameni din țară, editori și jurnaliști, pentru a-mi lansa acolo romanul. Jurnaliști de la forbes.ro, elle.ro și alte mărci internaționale care între timp își deschiseseră edițiile în limba română.

seducer-cover Claudia Moscovici

 

Această internaționalizare a mediei a dus la o standardizare a unor reguli ridicate de muncă, tehnici de a realiza interviuri, de a scrie articole, de a insera imagini… Nu vorbesc despre o omogenizare a culturii, ci doar de un control de calitate a standardelor. În anumite puncte chiar mi s-a părut că industria de publishing din România este cu un pas înainte, în măsura în care volumul lansărilor multimedia este în creștere. Am fost impresionată de faptul că editura Curtea Veche a gândit lansarea mea tot multimedia, adăugând nu numai un filmuleț de prezentare a cărții, dar și un o piesă compusă de Andy Platon, care s-a numit “Velvet Love”. Piesa a avut și un videoclip, bazat pe intriga din romanul meu.

Principala diferența, din punctul meu de vedere, atât cât am putut vedea în scurta vizită, este una pozitivă. Am fost frapată de cât de aglomerat și plin de viață este Bucureștiul (ca oricare altul dintre marile orașe europene) la toate orele din zi și din noapte, plin de cafenele, concerte, lumea se implică în tot soiul de activități culturale. De asemenea, am fost impresionată de frumusețea spectaculoasă a orașului, renovat recent, dar care pstrează în fiecare colț, pe fiecare stradă, vilele splendide din secolul al XIX-lea care aparțineau cândva aristocrației române. (Dacă cineva este intereseat de o vacanță în România, recomand destinația cu căldură!).

În plus, am remarcat că există și o atitudine diferită nu numai de cea din epoca trecută, dar și de cea din Statele Unite: bucureștenii acordă mai mult timp activităților culturale decât majoritatea americanilor, care ori nu au atâta timp pentru atsa, ori au alte priorități. Desigur, viața culturală din București nu este comparabilă cu viața culturală din New Yok, dar rămân la părerea mea că românii – și europenii în general – par să se bucure mai mult de timpul liber și au mai mult timp liber pe care să-l dedice activităților culturale.

Se spune că atunci când vezi lumea ca un turist este foarte simplu să te încânte ceva anume şi că nu-i remarci defectele. Fără îndoială, este un principiu adevărat. La prima mea vizită în România, însă, nu am fost doar turistă, ci și un autor care și-a lansat o carte, așa că am avut privilegiul de a sta de vorbă cu mai mulți jurnaliști, oameni de cultură, artiști și intelectuali. Dacă aș fi trăi ceva mai mult timp în România sunt sigură că aș realiza că există și probleme, inclusiv probleme economice, corupție politică și altele despre care românii vorbesc și care le afectează viețile.

Am discutat puțin despre toate acestea cu unii dintre jurnaliștii pe care i-am întâlnit la interviuri. Era evident în cursul acestor conversații că problema corupției politice și economice poate avea un impact uriaș asupra investițiilor străine în România – așa cum se întâmplă în toate statele din estul Europei. Un ziarist de la o instituție media de prestigiu mi-a spus că dorește un interviu cu publisherul meu (Curtea Veche) pentru că acesta este profesionist, punctual, de încredere și pentru că respectă standardele internaționale. Există un fel de modă de a întârzia și de a impinge dead-line-irile la limită în România. Cred că mai există încă o mentalitate gen laissez-faire.

Chiar și așa, în măsura în care România dezvoltă o economie capitalistă de succes, sper că există și alt gen de laissez-faire, legat de profesionalism și de etica muncii. Dacă ar fi să-mi rezum vizita într-o singură frază, aș spune că în urmă cu 30 de ani am părăsit o țară care era în mod cert parte din Europa de Est, și m-am întors într-o Românie care este parte dintr-o Europă nouă. S-a dus și impresia că această țară ar fi captivă între est și vest, între “două lumi”, așa cum spune titlul romanului meu. România de astăzi este integrată în Europa și sper că acest process al internaționalizării va continua, sigur, fără ca țara să-și piardă identitatea culturală pe care și eu, ca mulți alți intelectuali români, o apreciez și o iubesc.

Voi reveni în curând cu un interviu pe care Claudia Moscovici a avut amabilitatea să mi-l acorde.

2 comentarii

Din categoria literatura, social

Frumuseţea pielii perfecte şi dorinţa de a trăi

logo_marketonline-etapa3

 

Se apropia ziua de naştere a soţiei mele. Ştiam ce cadou să-i fac,  pentru că îşi dorea un epilator. Mai rămânea să aleg un model care să-i placă.

A trebuit însă să întrerup căutările mele deoarece un necaz a căzut pe neaşteptate pe capul nostru. Maria, soţia mea, s-a îmbolnăvit. De mai multă vreme tot se plângea că este foarte obosită, dar nu ne aşteptam să fie chiar aşa de bolnavă. Am discutat cu medicii şi situaţia era destul de complicată. Şansele de supravieţuire erau de 50 %. Destul de mari ar spune unii. Da, dar şansele să moară erau tot de 50%, ceea ce mi se părea înspăimântător. Am încercat ca, atunci când o vizitam la spital, să fiu tare şi să folosesc cuvinte cât mai optimiste. Dar se pare că nu eram destul de convingător. Trebuia să găsesc ceva ca să o încurajez. Mai erau câteva zile şi era ziua ei. Gândindu-mă ce cadou să-i fac ca să o încurajez mi-a venit o idee trăznită. M-am gândit să-i cumpăr tot cadoul pe care intenţionam să i-l fac înainte să se îmbolnăvească: un epilator.

silkn-sensepil-epilator-cu-lumina etapa 3

 

Am început să caut pe net la magazinele online. Aşa am ajuns să văd ofertele firmei Marketonline. Aici am găsit mai multe promoţii la epilatoare. Dar eu căutam ceva deosebit. Am analizat şi reducerile tentante de pe site. Căutam totuşi altceva, un epilator care să asigure o epilare definitivă .  Am văzut ceva care era într-adevăr deosebit: Epilator Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL cu 40.000 impulsuri. Preţul m-a făcut să dau puţin înapoi, dar m-am liniştit când am aflat că pot plăti în rate. Am făcut comanda şi am intrat în posesia acestui superepilator.

A venit şi ziua soţiei. Am intrat în rezerva ei ţinând în mâini un buchet imens de flori şi aparatul de epilat, frumos ambalat. Soţia a desfăcut curioasă cadoul meu şi a rămas nemişcată când a văzut ce i-am luat.

– N-ai uitat! a exclamat ea bucuroasă.

– Cum să uit? m-am mirat eu.

A studiat aparatul cu interes, dar pe urmă am văzut că bucuria a început să i se topească de pe faţă. Mi-am dat seama la ce se gândeşte şi atunci am trecut la contraatac.

– Ti-am luat cadoul ăsta pentru că în curând te vei face bine şi îţi va fi de mare folos!

Şi zâmbetul i-a apărut din nou pe buze. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o îndelung.

Trebuie să vă spun că acela a fost momentul de cotitură, pentru că, începând cu acea zi, soţia mea a început să se simtă tot mai bine şi nu după mult timp a ieşit vindecată din spital. Medicii erau cu toţii uimiţi de rapiditatea vindecării, iar povestea cadoului meu minune s-a răspândit din om în om, ajungând să fie cunoscută atât de cadrele medicale cât şi de pacienţi.

 

Articol pentru concursul Spring Super blog 2013 etapa a treia.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura