A fi sau a nu fi politician

1779118_604954762917283_235361786_n

Mai demult mi s-a propus să mă alătur unui partid. Nu spun care pentru că nu vreau să se interpreteze. Bineînţeles că n-am dat răspunsul pe loc. Am solicitat timp de gândire.
Mă gândesc şi acum dacă am stofă de politician. Dar cred că nu prea am. De fapt sunt chiar sigur. Păi un politician trebuie să fie în stare să mintă fără să clipească. Eu nu prea stau bine la capitolul ăsta. Nici la capitolul promisiuni deşarte nu stau prea bine. Mie îmi place să mă ţin de cuvânt când promit ceva.
Mi-aduc aminte de Spiridon Necşulescu din piesa de teatru „Titanic vals” şi parcă încep să-l înţeleg mai bine acum când s-ar părea că aş putea intra în politică. Cred că şi eu le-aş spune potenţialilor alegători la fel ca şi acesta: „ Fraţilor, nu mă votaţi! Eu nu pot să vă promit nimic şi nu pot să vă mint!”.
Iată însă că a apărut pe scena politică un nou partid, Împreună pentru Moldova, înființat de oameni pe care îi cunosc și care s-au bătut și până acum pentru interesele regiunii în care trăiesc. Așa că m-am hotărât să contribui și eu la acest proiect și m-am înscris în partid. Este pentru prima oară când sunt membrul unui partid. Nu știu dacă am calități de politician dar o mână de ajutor pot da și eu, fără a avea pretenții la funcții sau alte avantaje.
Interesant este că zilele astea am mai primit o invitație de a mă înscrie într-un alt partid, care a obținut multe voturi la alegerile europarlamentare din primăvară. Eu însă prefer să merg alături de acest nou partid. Știu că e mult de muncă dar nu mă sperie lucrul ăsta.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Am murit de o mie de ori

38202850_2003694922996304_2480835460209836032_n

Am murit de o mie de ori

şi am înviat de o mie de ori.

Singurul meu prieten, cel care m-a înviat,

a fost un câine.

Dragostea dintre mine şi el

este fără condiţii

fără prefăcătorie

fără minciună…

Ne privim în ochi

şi ştim că suntem aceeaşi fiinţă

în două corpuri diferite.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un detectiv cu uşoare fumuri în cap

detectiv-particular2

Un fragment dintr-un roman politist la care lucrez (continuarea la „Un detectiv cu usoare dureri de cap”).

Eram la birou şi îmi savuram prima cafea, dintre cele zece care aşteptau la rând, şi încercam să-mi pastrez echilibrul pe scaun în timp ce mă legănam înainte şi înapoi.

Hilma, secretara mea, băgă capul pe ușă și îmi spuse că mă caută cineva. I-am făcut semn să lase persoana să intre la mine. Pe ușă își făcu apariția un omuleț mic de statură și slab, dar slab de tot. M-am abținut ca să respir prea tare. N-aș fi voit să-l văd pe musafirul meu lipit de perete. I-am arătat un fotoliu și l-am întrebat cărui fapt îi datorez plăcerea acestei vizite.

  • Domnu’ Goldon, dumneavoastră sunteți salvarea mea! Exclamă omulețul.
  • Mă bucur! spusei și i-am făcut semn să continue pentru că stătea cu limba în gură fără să o întrebuințeze.
  • Păi eu am o librărie în centru și ieri am constatat că mi-a dispărut cea mai valoroasă carte.
  • Și bănuiți pe cineva că v-a furat-o?
  • Nu știu ce să cred. N-am mai pățit așa ceva. Am încredere în cei ce lucrează acolo: o fată și un băiat. Mai ales că băiatul e nepotul meu.

Am stabilit să-i fac o vizită la librărie ca să cercetez la fața locului dispariția. L-am condus până la ușă, având grijă mare să nu fac curent și să mă trezesc cu oaspetele meu luat pe sus.

Când a ajuns la ușă, acesta și-a dat o palmă peste cap de am crezut că o să cadă jos. Capul.

  • Ce s-a întămplat? îl întrebai eu lejer îngrijorat.
  • Mi-am uitat ochelarii în biroul dumneavoastră!

Așa era. Ochelarii erau pe fotoliul unde stătuse omulețul, numai că nu știu dacă-i mai erau de vreun folos. Luaseră o formă foarte ciudată. Mi-am exprimat sincerele mele condoleațe și l-am condus din nou pe musafirul meu până la ușă, în timp ce acesta se uita perplex la ochelarii personali de parcă atunci îi vedea pentru prima oară.

 

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

La ce ne mai folosește poezia?

P1450144

Discutam cu o prietenă din străinătate (româncă însă) și ne-am pus întrebarea din titlu. Poezia îmi pare un pic exilată la colț de către cei ce se ocupă cu difuzarea de carte. În librării e greu să găsești cărțile de poezie pentru că au fost plasate fie undeva la subsol sau foarte sus pe rafturile din tavan.

Și totuși poezia face parte din viața noastră, ea trăiește alături de noi chiar daca nu suntem conștienți de acest lucru. Ne grăbim să ajungem la destinațiile noastre, ne grăbim să trăim. Nu mai avem timp de poezie, nu mai avem răbdare s-o citim, s-o trăim. Preferăm să îngițim, pe nemestecate, știrile de la televizor sau filmele de pe net. Poezia ni se pare prea grea, implică prea multă trăire, cere o înțelegere adâncă.

Poezia este distilarea sufletului. Este cea mai profunda emoție a inimii umane exprimată în soluție chimică. Este un extract concentrat este produsul final al căderilor și al suferințelor dar și a bucuriei și a sadisfacției. Poeziile adevărate nu sunt camuflaj ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Ele sunt portretul celor mai  adânci aspirații umane. Poezia ne învață să iubim ca și cum nimeni nu ne-a făcut să suferim. Să trăim ca și cum ar fi ultima zi pe pământ. Să trăim viața la maxim. Poezia ne arată cum face ca marea să intre într-un pahar.

Cândva George Călinescu definea poezia ca pe „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Mult mai târziu, într-un cu totul alt context cultural, Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”

Îmi aduc aminte ce spunea și Octavian Goga: “Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie”.

Spunea Ion Mureşan într-un interviu că atunci când societatea este bolnavă, organismul ei secretă poeţi, care au rolul de a vindeca, anihila infecţia, prin ceea ce scriu. Din păcate, cancerul acestei lumi nu este o banală răceală şi nu poate fi învins cu anticorpi; poezia, atunci când este citită şi înţeleasă, poate fi cel mult un paliativ, iar poetul, chiar presupunând că ar avea precizia şi răceala unui chirurg, tot n-ar reuşi să fie mai eficient decât vraciul satului, cel care se mulţumeşte să vindece babele din trei case vecine. Poetul nu mai este citit, ascultat, urmat pe drumul pe care îl deschide nu numai pentru că lumea este bolnavă de superficialitate, prostie şi stres, ci şi pentru că el însuşi nu mai ştie cum să se facă ascultat, nu ştie să umple stadioanele, cum făcea odinioară Adrian Păunescu, nu are comportament scandalos, cum au cei care devin „vedete pe sticlă”, într-un cuvânt, nu se potriveşte cu idealul uman al consumatorilor de şaorma şi bere la pet. Nu faci scandal, nu exişti, aşa că poetul nu există. Nu există, dar scrie, ne-o spun revistele literare care sunt şi ele aproape de moartea în dureri, ne-o spun câteva emisiuni răzleţite de turmă, câteva festivaluri şi, în mod neaşteptat, unele manuale de Limba şi literatura română. Sigur, contează şi ce fel de poezie se scrie, românul, prin definiţie „născut poet”, se ia în serios chiar şi atunci când este total lipsit de talent, dar scrie mult şi prost, dând o mână de ajutor inflaţiei de falsuri şi gogomănii care pun într-o lumină ridicolă actul de creaţie. Poetul autentic n-are cum să preia atribuţiile psihiatrului de serviciu, el nu este terapeut şi nu se poate ocupa de bolile veacului; cuvântul lui nu mai este înţeles, pentru că simplismul corporatist, educaţia sumară, lipsa de lectură şi, în general, de instrucţie, consumul abundent de subproduse culturale etc. au creat o societate populată cu indivizi reduşi la cerinţele de bază ale supravieţuirii: hrană, muncă şi somn. Din când în când, câte puţin circ, pentru crearea iluziei de libertate şi distracţie.

Personal, tresar ori de câte ori citesc poeziile Otiliei Cazimir, deoarece mă duc cu gândul la copilarie, iar acum nu pot decât să remarc rolul educativ pe care l-au avut la acea vreme.

În al doilea rând, odata cu înaintarea în vârstă, ajunși la pragul maturității simțim nevoia unui refugiu, departe de problemele lumii cotidiene care ne iau cu asalt și ne fac astfel să uitam de ceea ce contează și în final, de poezie. Numai ea ne poate oferi o altă perspectivă asupra vieții, jucând totodata rolul unui mentor spiritual, ce ne ghidează pas cu pas într-o lume în care enumerațiile, repetițiile, metaforele, personificările, dar și expresii nemaiîntâlnite până acum fac prilejul unei armonii perfecte.

În final v-aș întreba: de ce respirăm? Sau de ce avem nevoie de poezie? Așa cum fară oxigen nu putem exista tot așa și fără poezie nu trăim cu adevărat.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Alcoolici cu nume

P1430723

Suntem cu toţii ca nişte alcoolici

cu nume .

Stăm la masă

cu paharele pline de poezie

şi bem până respirăm,

simţim,

trăim viaţa ce se scurge

din noi în cârciuma

plină de trăirile noastre pierdute.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Îngheţata

inghetata

Îngheţata mi se topea in mână. Dracu’ mă pusese să cumpăr la cornet. Nici măcar nu-mi plăcea. Căutam un coş să o arunc dar nu era niciunul. Am aruncat-o într-un gang şi am fugit. Din urmă am auzit o duduie cum urla: prindeţi-l pe ticălos, m-a nenorocit. Ingheţata o nimerise drept în faţă.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Eu cu cine votez, neicuşorule?

cetateanul-turmentat-caricatura

Stau şi eu şi mă întreb, din nou,  la fel ca Cetăţeanul Turmentat al lui Caragiale: ” Eu cu cine votez?”. Se pare că, deşi a trecut mai mult de un secol de la momentul când Caragiale scria replica asta, ea este mereu actuală. Vă mărturisesc că am ajuns să nu mai am încredere în niciun politician. Şi de vină sunt tot aceştia pentru că ne-au minţit cu toţii şi au avut grijă numai de interesul lor. Pe noi oamenii de rând ne-au lăsat baltă.

Observ acum un fenomen interesant. Încep să apară noi politicieni, chiar dacă unii nu sunt aşa de noi şi alţii nu-şi spun oameni politici. Toţi  se declară oameni simpli. Pe la televiziuni declară că n-au pe nimeni în spate şi că fac politică  aşa cum consideră ei, aşa cum le spune conştiiţa proprie şi personală. Aşa o fi, nu am probe să-i contest, dar după ce-am luat-o în freză (scuzaţi expresia freză) de atâtea ori după 1989, parcă nu mai cred pe nimeni care zice că vrea numai binele poporului.

Să mă iertaţi dacă mi-am pierdut speranţa în mai bine pe scena politicii româneşti! Poate se va ivi de undeva un politician care să mă contrazică.

Şi totuşi, eu cu cine să votez, fraţilor? Că mâine sunt alegeri şi eu nu ştiu pe  cine să votez.

Curată dilemă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Minunile din jurul nostru

cersetor

În fiecare zi, în jurul nostru, se întamplă minuni. Nu sunt mari, nu răstoarnă munţii dar ne aduc măcar o clipă de fericire.

Am să vă exemplific cu o întâmplare trăită de mine cu ani în urmă. Treceam printr-o perioadă grea (nu ştiu cum se face dar mereu trec prin astfel de perioade). Nu ştiam cum să ies din necazurile în care mă afundasem fără nicio şansă de a ieşi la suprafaţă. Trecând îngândurat pe lângă o biserică, am hotărât să intru să mă rog. Nu o fac prea des pentru că am credinţa în suflet şi nu măsor puterea ei prin numărul de vizite făcute la biserică. Speram să zăresc o rază de lumină care să mă ajute să depăşesc situaţia în care mă aflam.

Am ieşit din biserică şi la poartă am văzut un bărbat îmbrăcat cu haine ponosite. Am scos un ban din portofel ca să i-l ofer. Am rămas mut când m-a refuzat.

  • Nu pot primi bani pe degeaba, mi-a spus el. Trebuie să fac ceva în schimbul lor.

Am stat câteva clipe cu banul în mână şi mi-a venit o idee.

  • Chiar puteţi face ceva pentru mine. Puteţi să vă rugaţi să depăşesc momentele grele prin care trec.

Omul mi-a zâmbit şi a luat banul din mâna mea. Apoi a intrat în biserică.

Eu am plecat în drumul meu.

Trebuie să vă spun că începând de a doua zi problemele mele şi-au găsit rezolvarea, una câte una.

Da, viaţa are minunile ei şi eu întâlnisem probabil un înger în haine de cerşetor….

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Despre sirene

masina_de_pompieri-1280x800

 

Am să vă vorbesc despre sirene. Dar nu vă gândiţi la făpturile de basm cu coadă de peşte din adâncul marilor. Am să vă spun câte ceva despre sirenele de pe maşinile pompierilor. Pompierii ăstia-s peste tot, la orice ora, ziua, noapte, arde, ninge, plouă, nu arde etc.

Ieri noapte pe la 2, sirena urla să-ţi spargă urechile. Cine îi impiedica pe ditai bulevardul Dumnezeu ştie? Azi, ieri, alaltăieri, săptămana trecută, luna trecută, anul trecut, în fiecare seară. La deal, la vale, acelaşi, alţii, aceleaşi, toţi, toate. Sunt de neînvins. Nici măcar nu îi mai sesizezi ca ceva special, doar te miri sau te mai necăjeşti aşa, ca de un coş care ţi-a apărut iar pe faţă.
M-am uitat pe statistici şi am văzut că sunt în frunte, cu 81% în încredere. Au n-au motive, pac sirena. Probabil de-asta.
Ceilalţi, care nu sunt la fel de zgomotoşi, iau locurile care le-au mai rămas în statistici, se înţelege.
Daca ar fi să mă iau dupa sirenele care mi-au sunat în creieri doar în ultima oră, ar trebui să trag concluzia că mă aflu în mijlocul balamucului, în iad, în perimetrul mortal atacat de o epidemie de ciumă neagră.

Chiar, ce ar putea crede de exemplu nişte extratereştri despre noi sau despre planeta asta, daca n-ar avea la dispoziţie decât sirenele pompierilor prin care sa ne descifreze? E oricum destul de clar că între sirenele astea şi propria noastră experienţă nu prea facem legatura. Am fi evacutat de mult planeta.
Ce sau cât de complicati am devenit!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Cum mi-am “împuşcat” şefu’

fata si pistolul

Tocmai lucram la o situaţie urgentă când sună telefonul de pe interior. Era şeful care mă chema la el în birou. Acolo erau mai multe persoane de la contabilitate şi directorul de dezvoltare. Ochii şefului, de un albastru metalic, mă priveau cu o mânie abia ţinută în frâu.

– Păi bine, domnule, ce ţi-am spus eu să faci şi ce-ai facut? Asta-i situaţie ? E un gunoi ! Nu e bine nimic din ce-ai scris acolo!

Mă uit pe birou să văd la ce chestie face referire. Era un material ce i-l dădusem cu trei zile în urmă. Chiar mă miram că nu-mi spusese nimic până acum. Situaţia respectivă o verificasem la sânge, aşa că nu avea cum să fie ceva în neregulă. Era încă una din mizeriile şefului. Şi totul mi se  trăgea de la faptul că patronul începuse de o perioadă să mă aprecieze tot mai mult. Asta îl deranja la culme pe şef. Nu putea concepe ca un subordonat de-al său să fie mai bun ca el. Se considera un mic Dumnezeu care este cel mai tare din parcare.

De data asta sărise calul. Era picătura care umplea paharul. Deja simţeam cum ura se revărsa din paharul plin şi se întindea pe mocheta din birou. Hotărârea era deja luată. Mă pregăteam mai demult să-l lichidez pe  şef şi simţeam că venise momentul să trec la fapte. Aveam în sertar, bine ascunsă arma cu care să-l împuşc pe şef. Era o armă mai specială.

Am sunat la secretariat şi m-am programat să intru la patron. Acum aştept semnalul secretarei. Am armele pregătite. Spun „armele” pentru că sunt trei de fapt. Am să-l lovesc pe şef prin ricoşeu. Nici n-o să ştie ce l-a lovit. Ba nu, de fapt o să ştie şi o să sufere. Al  dracului ce-o să mai sufere!

Sunt chemat sus la patron. Intru şi fără prea mare introducere, pentru că-l văd grăbit şi pe picior de plecare, scot primul dosar ( prima „armă” cu care îl voi lovi pe şef). Deschid dosarul şi-l pun sub ochii patronului. Este vorba acolo de o afacere făcută de şef pe banii patronului. Acesta face ochii mari. Cred şi eu, e nasol să te vezi înşelat de omul de încredere căruia i-ai dat dreptul să dispună de banii tăi. În faţa ochilor îmi apare umbra şefului cum se zvârcoleşte de durere. E rănit rău, dar încă nu e la pământ. Scot a doua „armă”. E vorba de o altă afacere dar de data asta banii sunt mult mai mulţi. În dosarul pregătit de mine sunt toate amănuntele. Îl văd pe patron că s-a albit la faţă. Ia mobilul din faţa sa şi formează un număr. Discută preţ de câteva minute cu o persoană care înţeleg că-i confirmă ceea ce i-am prezentat eu. Umbra şefului e în genunchi, dar totuşi nu a căzut la pământ. Scot „arma” cea mai grea . De data asta îi pun pe birou un dosar gros. Acolo este adevărul despre cum a făcut avere şeful folosindu-se de încrederea patronului. Acesta se face din alb roşu şi pune mâna din nou pe mobil. Îmi dau seama că-l sună pe şef. Acesta plecase în delegaţie. Patronul îi spune să renunţe şi să se întoarcă de urgenţă înapoi la firmă. Gata, umbra şefului e la pământ. Ştiu că l-am lichidat. L-am terminat mai bine decât aş fi făcut-o cu un pistol. Unde mai pui că nici n-am făcut mizerie…

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized