Arhive lunare: Decembrie 2011

Dorinţă de Crăciun

Mos_Craciun_Cu_Sania_Si_Reni

Am să vă povestesc ceva amuzant.  Nu vă reţin mult pentru că ştiu că sunteţi ocupaţi cu ultimele preparative pentru Crăciun.

Băiatul unor prieteni de-ai mei, în vârstă de patru ani, şi-a exprimat dorinţa pentru Moş Crăciun în modul următor:

– Moş Crăciun, anul trecut ţi-am cerut un frăţior şi tu mi-ai îndeplinit dorinţa. E drept că nu mă pot juca cu el cum trebuie că e cam mic. Anul ăsta aş vrea totuşi un camion cu telecomandă, aşa cum am văzut la supermarket. E pe al doilea rând de jucării…ăla mare. Sper să nu fie prea greu să mi-l aduci…

Şi eu sper că moşul îi va îndeplini dorinţa băieţelului!

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria social

La cumpărături pentru Crăciun

Astazi am plecat de dimineaţă, împreună cu soţia, la cumpărături pentru Crăciun. Ne-am făcut o listă cât mai cumpătată, că doar e criză, cu o seară înainte. În ziua de astăzi e periculos să mergi la cumpărături fără listă. Este de-a dreptul devastator pentru portofel.

Am plecat de acasă la ora opt dimineaţă, cu gândul să evităm aglomeraţia. La primul magazin la care ne-am oprit (un magazin cu porcării din cartier- adică un magazin cu produse pe bază de carne de porc) nu era aglomerat deloc şi ne-am făcut rapid cumpărăturile. Dar la următorul popas, la supermarket,  am dat piept în piept cu aglomeraţia. Deşi nu era nici ora nouă, magazinul era deja aglomerat. Mă gândesc cu groază cum o fi fost la orele de vârf, dacă la prima oră era deja plin.

După asta am ajuns şi la piaţă unde era de asemenea aglomerat, în special la carne.  Să vă spun ce am observat la cumpărătorii întâlniţi (atât la supermarket cât şi la piaţă): majoritatea erau parcă în transă, cumpărau şi din stânga şi din dreapta fără să aibe vre-o listă după care să se ghideze.  Parcă se declanşase o întrecere „Care umple căruciorul mai cu vârf”. Concluzia pe care pot s-o trag eu acuma este că nu este criză, nu-i aşa ?

Dar dacă mă uit în portofelul personal, ajung imediat la concluzia că este criză. Şi încă ce criză !

Eu vă urez să aveţi Sărbători Fericite, în ciuda crizei !

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

2 comentarii

Din categoria social

Dispariţia unei lumi

Observ că în ultimul timp dispar multe persoane importante pentru umanitate. Şi lista se tot lungeşte.  Numai în week-endul care a trecut au plecat pentru totdeauna Havel, Cesaria Evora si Kim Jong -Il.  Două personalităţi din lumea politică (deşi Havel a fost şi o personalitate din domeniul culturii) şi o personalitate din rândul artiştilor.

Sunt pierderi mari pentru omenire (deşi Kim Jong-Il nu ştiu dacă este o pierdere chiar aşa de mare, mai ales că are înlocuitorul deja pregătit).

Impresia mea personală este de sfârşit de lume şi probabil că  aşa şi  este: o lume moare şi se naşte o alta nouă.

Dar totuşi parcă rămân prea multe goluri, care cu greu pot fi umplute la loc.

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Un comentariu

Din categoria Politic

Am fost în Indonezia, pe aripile imaginaţiei

 

Am fost în Indonezia, pe aripile imaginaţiei şi ajutat de fotografiile şi de povestirile scriitorului Lucian Merişca.

O altă lume, asta ne-a descris prin cuvinte şi imagini Lucian. O ţară situată la unul din capetele lumii (până acolo se fac mai mult de 15 ore cu avionul), o ţară în care coexistă mai multe religii şi o grămadă de naţionalităţi. Ar fi multe impresii de împărtăşit aici despre această prezentare, dar nu cred că aş putea să o fac cu farmecul lui Lucian Merişca.

Sper că va scrie o carte despre această experienţă deosebită.

Am remarcat capitolul despre mancărurile deosebite din Indonezia. Practic acolo nu prea întâlneşti nimic din ceea ce vezi în România. Uneori mâncarea de acolo este atât de proaspătă încât trebuie să fii atent să nu-ţi fugă din farfurie. Lucian ne-a facut cadou şi câteva monstre din mâncărurile din zona respectivă. Vă asigur că am gustat şi până la acestă oră n-am păţit nimic!

Scrie un comentariu

Din categoria educatie, gastronomic

Bucătăria lui Iulianes- Cartofi ţărăneşti

Am să vă prezint mai jos o altă reţetă simplă şi ieftină.

Mai întâi trebuie procurate ingredientele şi pentru asta e musai să facem o mică excursie la magazin . Eu am preferat Kauflandul (nu-i fac reclamă ascunsă, e pe faţă ). Aici m-am orientat spre raionul de legume de unde am cumpărat circa 3 kg de cartofi şi un kg de ceapă galbenă(că e mai ieftină). Se poate pune şi ceapă roşie, dar e mai scumpă. Însă e şi mai gustoasă. Voi decideţi !

După asta am luat de la raionul de condimente un pliculeţ de condimente pentru cartofi (de la Fuchs ). Şi cam asta este tot ce trebuie pentru această minunată mâncare. Asta fără să mai punem la socoteală şi uleiul, pe care se presupune că-l aveţi în bucatarie ( cam 3 linguri).

Am ajuns în sfârşit în bucătărie. Dar să vă spun care sunt cantităţile exacte pentru 10 porţii:

–         cartofi – 2 kg;

–         ceapă   – 0,6 kg;

–         1 pliculeţ condimente de la Fuchs;

–         3 linguri de ulei.

Avem tot ce ne trebuie, aşa că să purcedem!

Curăţăm cartofii de coajă (pentru asta am o sculă specială cu care acţionez foarte rapid). După aia îi tai cubuleţe şi îi pun la fiert într-o oală cu apă în care am pus o lingură de sare.

Curăţăm şi ceapa şi o tăiem mărunt. Într-un vas adecvat turnăm uleiul şi când s-a încins azvârlim ceapa. După asta punem şi cartofii peste ceapă, după ce i-am scurs de apă. Cartofii trebuie să fie fierţi numai pe jumătate. Se presară jumătate din condimentul de la Fuchs şi se amestecă cartofii şi ceapa.

După 5 minute se dă oala cu cartofi la cuptor (focul să fie reglat la jumătate). Din cand în când se amestecă şi se încearcă cu o furculiţă dacă cartofii sunt suficient de moi. Se mai presară şi restul de condiment. Când cartofii s-au rumenit se poate scoate oala de la cuptor şi mâncarea se declară gata!

Se poate mânca ca atare sau poate fi folosită ca şi garnitură.

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria gastronomic

Cadou de Moş Nicolae-povestiri pentru copii

Astăzi este Sfântul Nicolae şi le ofer copiilor un mic cadou: câteva povestiri scrise de mine special pentru ei.

Primul Moş Nicolae

E noapte. În pătuţul din garsoniera de la ultimul etaj, Andra dormea zâmbind frumos. Tocmai împlinise un an şi opt luni. Era deja mare şi aflase despre Moş Nicolae. Aştepta cu nerăbdare să primească cadouri. Înainte să se culce, îşi pregătise papucii pentru a primi darurile de la Moşu’. Era noaptea ajunului lui Moş Nicolae şi dimineaţă urma să vadă ce surpriză va primi în ghetuţe. Era prima dată când pricepea care-i treaba cu Moşu’.

Veni şi dimineaţa. Fetiţa se sculă voioasă, cu gândul la papuci. Se dădu jos din pat şi fugi direct la încălţări. Ţopăi bucuroasă când văzu că ghetele erau pline de cadouri. Într-un papuc era o păpuşică foarte frumoasă iar lângă ea avea o garderobă întreagă. În cealaltă gheată erau dulciuri felurite, dar Andra nu le dădu prea mare importanţă. Centrul atenţiei ei era păpuşa. Cu greu părinţii reuşiră să o convingă să-şi facă programul zilnic: spălat, îmbrăcat şi stat la masă. Fata noastră se jucă toată ziua cu păpuşica, ce vreţi, era noutatea momentului! Masa de prânz o luă alaturi de noua ei parteneră, iar somnul de după-amiază îl împărţi tot cu ea. Seara renunţă chiar şi la desenele animate, numai ca să se poată juca cu Pisi. Aşa o botezase pe păpuşă. De ce aşa un nume? veţi întreba voi. Şi Andra ar răspunde : pentru că seamăna cu pisica lui bica(bunica-în traducere).

Noaptea, înainte de culcare, fetiţa noastră puse păpuşica înapoi în papucul unde o găsise dimineaţa. Acolo era locul ei, nu-i aşa?

Shhh, nu mai faceţi gălăgie! Păpuşile noastre dorm: una în pat şi alta în ghetuţă.

Nota autorului:

Fetiţa din povestire, Andra, este chiar fata mea care acum are 21 de ani.

ALEX ŞI GRIVEI

Alex muncea în grădină alături de bunicul său. Era destul de mare, avea zece ani, ca  să dea o mână de ajutor la diverse treburi pe lângă casă. Acum se ocupa cu strângerea fasolelor, smulgea tufa de fasole din pământ şi o punea lângă celelalte până ce făcea o grămadă mai mare. Apoi lua grămada cu vrejuri de fasole şi o ducea în curte, unde fasolele urmau sa fie batute. Nu vă faceţi probleme, nu erau bătute pentru că ar fi făcut cine ştie ce obrăznicie în grădină. Scopul bătăii era ca boabele de fasole uscate să iasă din păstaie şi astfel să fie puse deoparte pentru iarna. Şi ce mâncăruri ştia bunica lui Alex să facă cu aceste fasole ! O minunăţie nu alta!

Bunica era afară unde păzea mâncarea ce fierbea pe plita de la bucătăria de vară. De fapt poate e mult spus bucătărie de vară pentru că aceasta se compune dintr-o plită şi o masa, totul în aer liber fără niciun acoperiş deasupra capului. Sigur, mă veţi întreba ce făcea bunica dacă ploua? Cum mai făcea mâncare dacă nu avea acoperiş şi  peste masă şi plită   curgea apă din nori ? Ei, avea ea o soluţie de rezervă: aragazul din bucătăria de iarnă.

Tot în curte îşi făcea veacul şi Grivei, căţelul bunicilor. Dar ce spun eu căţel că e ditamai dulăul. E drept că nu e de rasă, dar aduce bine a câine lup şi pentru cei pe care nu-i cunoaşte nu e o apariţie prea plăcută. La momentul povestirii noastre Grivei e cam plictisit şi somnoros, poate şi din cauza sorelui care-l bate-n cap.

Trebuie să vă spun că Alex şi Grivei sunt prieteni vechi, se ştiu de când erau mici amândoi. Se nimerise ca băiatul să fie la bunici atunci când Bubu (aşa îi spune Alex bunicului) venise acasă cu un pui de căţel primit de la un vecin. Ce bucurie fu atunci şi din partea puştiului dar şi a căţeluşului. Alex avu grijă de el şi îi dădu numele de Grivei. Au trecut anii şi  Alex şi Grivei erau prieteni, chiar dacă băiatul venea la ţară numai în vacanţa de vară .

Dar să ne întorcem la puştiul nostru care tocmai adună tufele de fasole de pe jos pentru a le duce în curte. Era primul transport şi Alex luă o grămadă mare de vrejuri. Nu erau grele, dar volumul lor practic îl acopereau pe băiat. Privit de la distanţă părea o arătare fioroasă care intra în curte. Grivei sări ca ars când văzu apariţia şi se puse pe lătrat de parcă ar fi văzut lupul. Alex lăsă grămada jos şi se uită urât la Grivei: „Ai înebunit? Latri la mine?” îi strigă el câinelui. Acesta se opri brusc din lătrat şi făcu ochii mari. Apoi se culcă la pământ şi îşi băgă botul sub labele din faţă, scheunând uşor. Nici nu se mai uita la băiat, stătea cu ochii în jos. Ştia că greşise şi îşi cerea iertare în felul lui. Alex se duse lângă el şi-l mângâie pe cap. Grivei lătră bucuros. Înţelesese că a fost iertat.

Pentru prima dată la mare

 

Bătrâna Dacie rula cu viteză potrivită către mare. Înăuntru erau părinţii şi cei doi copii: Andra de şase ani şi mezinul familiei Alex care avea doi ani. Cu toţii erau nerăbdători să ajungă la Mamaia, destinaţia călătoriei lor. Trei din membrii familiei mai fuseseră în urmă cu trei ani pe litoral, dar pentru băiat era o premieră. Nu prea îi era lui clar ce-i aia Marea Neagră. Îi întrebase pe părinţi dacă nu se va face negru atunci cand va intra în apa mării. Primi asigurări că nu va păţi nimic şi că apa nu e chiar neagră aşa cum îi este numele.

Ajunseră până la urmă la Mamaia. Tatăl parcă maşina în faţa hotelului unde aveau rezervare. Cazarea nu le luă mult timp, pentru că se hotărâră să locuiască la parter. Nu mai erau camere libere decât la parter şi la ultimul etaj. Preferară parterul pentru că era mai uşor pentru copii. Nu mai aveau nevoie să folosească liftul.

Copiii erau nerăbdători, vroiau să vadă marea. Se schimbară cu toţii, maturi şi prichindei, în costumele de baie, puseră într-un coş special de plajă restul mărunţişurilor de care mai aveau nevoie şi plecară spre faleza care era la o zvârlitură de băţ de hotel. Intrară pe nisip şi Alex făcu ochii mari când văzu apa. Era cea mai mare apă pe care o întâlnise în viaţa lui. Părinţii şi sora începură să amenajeze locul unde urmau să stea la plajă: întinseră un cearşaf şi un prosop şi le fixară cu papucii din picioare. Se dezbrăcară şi rămaseră în costumele de baie. Tatăl plecă cu cei doi copii în apă, în timp ce mama rămase pe cearşaf să păzească lucrurile. Deşi era pentru prima dată faţă-n faţă cu Marea Neagră, Alex se aruncă în apă fără nicio reţinere. Tatăl lui avea grijă să-l ţină de mână, mai ales că erau valuri mărişoare, în special pentru o gâgâlice de doi ani. Andra rămase mai în urmă şi intră mai prudent în apă, avea deja experienţa unei vacanţe la mare.

Băiatul se distră copios în apă şi nu mai vroia să iasă afară oricât insistă tatăl lui. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă, îl luă pe sus şi-l duse pe cearşaf. Nu vă mai spun ce proteste şi ce ţipete se auziră pe plajă. Toată lumea din vecinătate îşi întoarse privirea spre puştiul care vocifera violent pentru că fusese „răpit” din mare . Se linişti numai când i se promise că a doua zi va sta mai mult în apă.

În zilele ce urmară, Alex se bălăci pe săturate. De fapt stătu mai mult în mare, nici nu vroia să audă de plajă. Se simţea ca peştele în apă şi nu-l deranjau valurile care se izbeau de el.

Dar această stare de lucruri se schimbă radical după câteva zile. Părinţii nu-şi dădură seama ce s-a întâmplat, dar dintr-o dată Alex nu mai vru să intre în apă. Ba chiar mai mult, nu mai era de acord nici măcar să se dezbrace de halatul de baie cu care venea la plajă. Timp de o săptămână cât mai dură vacanţa lor, băiatul nu mai intră deloc în apă şi nu se mai dezbrăcă de haine ca să facă măcar plajă.

Tatăl său îl întrebă ce a păţit şi băiatul îi spuse că a venit un val rău şi i-a intrat în gură. Oricât de cald era afară el stătea înfofolit în halatul lui şi se juca în nisip. Văzând aceasta şi vremea se supără şi, deşi era august, deveni morocănoasă şi rece. Parcă era toamnă.

 

Epilog

După câţiva ani când au revenit pe litoral, Alex era cu totul schimbat. Nu se mai temea de apă şi chiar a învăţat să înoate.

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

UN DETECTIV CU UŞOARE DURERI DE CAP- fragment 2

Un alt fragment din romanul meu

UN DETECTIV CU UŞOARE DURERI DE CAP

Fragmentul este din prima parte : SECRETUL CARE UCIDE

CAPITOLUL 1

 

          Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri destul de dure ca să nu  mai aibă nevoie de pistoalele ce le ţin îndreptate spre mine.

– Papa, ţi-a sunat ceasul! zice unul dintre ei băgându-mi pistolul sub nas.

Ei, fraţilor, situaţia e albastră. şi ce-i mai grav e că nu pot să mişc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzaţia asta !

Amicul nu-şi face probleme de conştiinţă şi apasă pe trăgaci. Închid ochii dar în loc de împuşcătură se aude un ţârâit. Nu pistolul ţârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.

Aiureala de mai înainte n-a fost decat un vis, măi baieţi!

Scutur din cap să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă şi ridic receptorul.

-Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.

-Da,chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.

-Sunt Jeff, Jeff Delmote!

-Ce dracu’ ai înebunit Jeff, mă trezeşti cu noaptea în cap! zic supărat căci ceasul arată mai puţin de cinci dimineaţa.

-Iertaţi-mă domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniţi la barul “Three  Stars”, ştiţi unde este.

-Da, ştiu! În cinci minute sunt acolo, îi spun punând receptorul în furcă.

Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani , dar niciodată nu l-am vazut (auzit de fapt) aşa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunţe mai întâi.

Şi dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e aşa speriat înseamnă că e groasă , fraţilor!

Aşa că nu mai stau pe gânduri şi îmi trag la repezeală nişte ţoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura şi-l bag la centură. Nu închid bine uşa de la apartament c-am şi ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreiaj că am şi prins o sută la oră.

Îmi înfing piciorul drept în acceleraţie. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul…

Acul vitezometrului ar vrea să se mai mişte dar nu mai are unde. A ajuns la maxim. Gonesc. Gonesc nu glumă, fraţilor! Nu mă mai opresc la stopuri . O să le cer scuze la întoarcere.

În trei minute plus ceva măruntiş ajung  în parcarea de lângă barul “3 Stars”. Nici n-am închis bine portiera c-am şi intrat în bar.

Arunc o privire în dreapta. Nimeni.

Privesc şi la stânga. Tot nimeni.

In faţă, la bar, doar barmanul cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în acelaşi timp. Unde naiba o fi Jeff?

Mă proptesc pe un scaun în faţa barmanului şi comand un whisky . Dublu. Sincer să fiu chiar aveam nevoie de ceva lichid, colorat şi tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.

Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viaţa lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varza.

În dreapta mea , la capătul tejghelei observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoşi. Gogoşile nu prea merg cu whisky (cel puţin nu în cazul meu), aşa că-mi strecor mana dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă şi o bag în buzunarul de la pantaloni de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky şi mai scot o hârtie de 5 $ şi o pun pe tejghea şi, fără să ridic mana de pe ea, îi zic barmanului:

-Intrebarea ramane aceeaşi. Răspunsul sper să fie altul acum.

Barmanul îmi arunca o privire şireată, dar şi speriată în acelaşi timp. Dupa ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:

-V-am minţit adineaori, dar m-au ameninţat cu pistoalele şi cuţitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.

Nu-i mare pierdere îmi zic în sinea mea, uitandu-mă la urechile hidoase din proprietatea insului cel aveam în faţă.

-Ei erau trei-continua el povestea- şi eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au ameninţat l-au luat pe sus şi s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.

Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire şi acolo erau tot trei tipi!

-Poţi să mi-i descrii puţin pe cei trei? îl chestionez eu fară prea multe speranţe.

Amicul se gândeşte puţin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.

– Tipii erau îmbrăcaţi toţi trei la fel, cu impermeabile negre şi cu pălării cu boruri mari tot negre şi alea, ceva în genul mexican.

Cam ciudată îmbrăcăminte având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.

– Şi altceva, mai deosebit, n-ai observat la ei ? întreb .

-N-am reuşit să le văd feţele din cauza pălăriilor pe care le ţineau pe ochi.

Fac o mutră dezamăgită . Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.

– Ar mai fi un amănunt, zice .

– Care?  întreb eu.

– Unul dintre cei trei a făcut o mişcare bruscă la plecare şi i-a alunecat pălăria de pe cap.Aşa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.

– E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce să-mi folosească cicatricea tipului.

– Şi încă o chestie domnule, mai zice barmanul.

– Da, îi zic privindu-l întrebător.

– Prietenul dumneavoastră…ăă…am uitat cum îl cheamă…

– Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.

– Aşa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.

Sar de pe scaun lejer agitat.

– Eşti sigur, Lola a spus ? îl întreb eu holbând ochii.

– Da,da, acum când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că aşa a zis!

Ei, băieţi, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui Jeff. Sau cel puţin aşa sper eu.

– Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.

– Nu , nu cred. De altfel a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit n-au înteles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.

-E clar ! zic şi împing bacnota de 5 $ spre barman. O merită.

El o culege  cu dexteritate , deschide un sertar dar când să-i dea drumu’ îşi aduce aminte de ceva şi rămâne cu bacnota suspendată deasupra sertarului.

– Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.

– Ce chestie?

– Vă rog să nu spuneţi la nimeni că ştiţi de la mine.

După ce-l asigur de discreţia mea, lasă să cadă bacnota în sertar şi-mi serveşte un rânjet de mulţumire. Îmi scot portofelul şi mai achit o sticlă de jumatate de whisky. O bag în buzunarul de la haină şi plec condus de barman până la uşa.

Mă urc în Chrysler-ul meu nici prea vechi nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar şi o pun în torpedou. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact şi-mi fac un mic plan de bătaie. Aşadar trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte lucrează la expresul “White Horse”, undeva la marginea oraşului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deşi dracu’ ştie cum o fi pe-acolo…

Pornesc motorul, ambreiez, bag într-antâia şi decolez mai ceva ca la cursele de formula 1.

Nici n-am parcat bine maşina pe alee c-am şi deschis uşa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis şi uşa de la casă ). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot şi sticla de ţuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăţi, bine stropite cu ţuica, caut în cartea de telefon numărul de la “White Horse”. Aduc telefonul de pe hol în bucătărie şi îl bag în priză . Am prize de astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie şi pe terasă.

Dar văd că unii dintre voi sunt nedumeriti în legătură cu băutura mea. Este un fel de vodkă adusă de nişte prieteni de ai mei de departe, tocmai din ţara lor de origine. România se cheamă. Din când în când mă aprovizionează cu apa de asta de foc, care e mult mai tare ca whiskyul, si cu mâncăruri făcute de ei în casă după reţete tradiţionale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altă dată, când o să avem mai mult timp.

Salvez cafeaua în ultima clipă şi o torn în ceaşcă. Mă întorc lângă telefon şi formez numărul uitându-mă în cartea  de telefon. Îmi răspunde o voce feminină careia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecţionat. Vârsta corespunzătoare. Oricum nu mai mult de 26 de ani 3 luni 2 săptămâni şi 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.

– Alo, papuşă, dămi-o te rog pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.

– Îmi pare rău dar nu-i aici. Astăzi are zi liberă. Cine o caută, vă rog?

– Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de aşa ceva.

Tipa se pune pe râs. Şi râde, măi băieţi, râde fără să se mai oprească. Când s-a mai liniştit puţin o abordez din nou.

– Alo, baby, spune-mi te rog adresa ei. Eu nu mi-o mai aduc aminte.

Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere apoi îmi spune adresa pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon. Pe tipă. Inchid telefonul dându-i întalnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!

          Mă uit la ceas şi constat că arată şase jumătate. E încă devreme, dar pentru Jeff mi-e teamă să nu fie târziu. Sper că nu prea târziu.

Cuvantul autorului:

Restul în cartea care preconizez  că  va apare în prima parte a anului viitor.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura