Arhive lunare: Martie 2012

Invitaţie la lectură- Episodul 20

O lecţie de morala pentru fete frumoase, de Alexander McCall Smith

titlu: O lecţie de morală pentru fete frumoase
autor: Alexander McCall Smith
titlul original : Morality for Beautiful Girls

traducerea : I. Boitor, Viorica

editura: Polirom, Biblioteca Polirom, 2007
număr de pagini: 290

 

 O africană detectiv particular încearcă să-şi rezolve problemele personale, în timp ce se ocupă de tot felul de cazuri complicate.

 

Sinopsis:

În această a treia carte din seria deschisă de “Agenţia de detective nr. 1 ” şi continuată de “Lacrimi de girafă”,  Precious  Ramotswe caută să rezolve problemele ce le are logodnicul său, J.L.B. Matekoni, dar şi să se ocupe de cazurile dificile ale clienţilor Agenţiei de detective.

 

În “ O lecţie de morală pentru fete frumoase”, Mma. Precious Ramotswe trebuie să ia decizii dureroase, atât pe plan personal cât şi în activitatea profesională.  Cum Agenţia de detective nr.1 trece prin dificultăţi financiare mari, eroina noastră ia hotărârea să-i mute sediul în service-ul auto al logodnicului ei. Întrebarea care apare este ce va face cu secretara sa. Va mai fi nevoie de aceasta? Mma. Ramotswe este prinsă între două sentimente ce luptă în interiorul eului ei: pe de o parte dorinţa de a merge mai departe cu Agenţia de detective, ceea ce înseamnă reducerea cheltuielilor, şi pe de altă parte dorinţa de a o păstra pe angajata ei, nu se poate hotărî să o concedieze. Doamna detectiv găseşte o soluţie interesantă: Mma. Makutsi devine director adjunct al service-ului şi reuşeşte să-i pună la treabă pe lucrătorii leneşi ai lui Matekoni.

Mma. Ramotswe este prinsă între grija pentru omul iubit, care trece printr-o depresie severă, şi cazurile pe care le are de rezolvat.  Precios constată că domnul Matekoni este mult mai complicat şi fragil decât credea şi trece prin clipe grele căutând diverse soluţii pentru vindecarea acestuia. Chestiunea este destul de delicată pentru că nu vrea să-l supere pe omul iubit, dar pe de altă parte trebuie să ia măsuri radicale.

Pe lângă toate problemele  personale, eroina principală se confruntă cu cazuri foarte complicate, ce privesc cumnata unui oficial din guvern, bănuită că încearcă să-şi otrăvească soţul, participantele la un concurs de frumuseţe, care nu sunt chiar aşa de integre cum ar trebui, şi un băiat sălbatic ciudat, găsit în deşert şi adus la orfelinat.

Cu multă pricepere, răbdare şi umor, Precious reuşeşte să rezolve toate problemele. Dar cum reuşeşte să facă asta într-un mod  cu totul ingenios, veţi afla citind cartea.

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Invitaţie la lectura-Episodul 19

Lacrimi de girafă  de Alexander McCall Smith 

titlu: Lacrimi de girafă
autor: Alexander McCall Smith
titlul original : Tears of the giraffe

traducerea : I. Boitor, Viorica

editura: Polirom, Biblioteca Polirom, 2006
număr de pagini: 280

 

 O africană detectiv particular care trăieşte o frumoasă poveste de dragoste în timp ce rezolvă tot felul de cazuri complicate.

 

Sinopsis:

În această a doua carte din seria deschisă de “Agenţia de detective nr. 1”, Mma Ramotswe este logodită şi caută să se adapteze la acest nou statut în timp ce are de rezolvat multe cazuri dificile.

 

 

“ Lacrimi de girafă” este a doua carte din trilogia publicată de Editura Polirom, serie deschisă de “Agenţia de detective nr.1 “.

În acest volum un loc aparte îl are logodnicul lui Mma Ramotswe, J.L. B. Matekoni, directorul service-ului auto Tlokweng Road Speedy Motors. Acesta este bucuros că a reuşit să fie acceptat de către Precious Ramotswe, aceasta fiind decisă să nu se mai mărite după eşecul primei ei căsătorii din tinereţe.

Problema este că servitoarea domnului Matekoni nu prea e de acord cu logodna aceasta pentru că îşi vede ameninţat traiul plin de huzur pe care şi-l permite prin bunăvoinţa stăpânului ei. Ea incearcă să-i întindă o capcană lui Precious, dar cade singură în ea.

Şi pentru ca treburile să se complice şi mai mult, logodnicul eroinei noastre se trezeşte cu doi copii pe cap. Copii sunt de la orfelinat şi domnul Matekoni i-a luat în grijă la insistenţele directoarei cu care se cunoaşte de mult timp. Greşeala lui este că nu s-a consultat şi cu Mma. Ramotswe. Oare o să fie iertat de către aceasta?

Nu lipseşte din carte Mma Makutsi, secretara detectivei noastre, care acum este promovată în funcţia de detectiv particular adjunct. Veţi vedea cum reuşeşte să rezolve un caz destul de interesant. Să vă mai spun că şi rezolvarea cazului e foarte nonconformistă?

Sigur că nu lipsesc cazurile tot mai complicate pe care le are de rezolvat Agenţia de detective nr. 1 (care este şi singura din ţară). Ca să vă stârnesc curiozitatea (că doar ăsta e scopul oricărei recenzii) am să amintesc numai două cazuri : cazul doctorului cu două slujbe la două spitale diferite şi cazul băiatului american care a dispărut în sălbăticia Africii, dar veţi vedea că a lăsat totuşi o moştenire în urma lui.

Mă uit la voi şi vă văd cam nelămuriţi. Citiţi cartea şi veţi fi pe deplin satisfăcuţi!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Interviu cu scriitorul Vasile Baghiu

Date biografice

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) a publicat mai multe volume de poeme, o culegere de prozã scurtã, un roman, precum şi numeroase articole, cronici literare şi eseuri în periodice. Este inventatorul „himerismului”, concept şi manifest care teoretizeazã o direcţie nouã în poezie. Laureat al câtorva premii literare în Romania, a primit mai multe burse „writers-in-residence” în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia. Unele din creaţiile sale au apãrut în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Numeroase poeme pe care le-a scris in englezã pot fi citite în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandã. A avut diverse experienţe de muncã în trecut ca asistent medical, iar din 2008 este psiholog în serviciul de promovarea sãnãtãţii din Piatra Neamţ, unde a iniţiat proiecte inedite, între care prima revistã de educaţie pentru sãnãtate din România. Membru al „Uniunii Scriitorilor din România” şi al „PEN-Club”. Este cãsatorit şi are doi copii.

Cãrţi publicate

1994: Gustul înstrăinării (poeme), Ed. Timpul, Iaşi

1996: Rătăcirile doamnei Bovary (poeme), Ed. Eminescu, Bucureşti

1996: Febra (poeme), Ed. Panteon, Piatra Neamt

1998: Maniera (poeme), Ed. Pontica, Bucureşti

2001: Fantoma sanatoriului (antologie), Ed. Vinea, Bucureşti

2003: Himerus Alter în Rheinland (poeme), Ed. Vinea, Bucureşti

2004: Punctul de plecare (povestiri), Ed. Compania, Bucureşti

2006: Ospiciul (roman), Ed. Vinea, Bucureşti

2008: Cât de departe am mers (poeme), Ed. Limes, Cluj Napoca

2011: Magia elementară (antologie), Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca

2011: Gustul înstrăinării (antologie, colecţia Opera Omnia), Ed. Tipo Moldova, Iaşi

2012: Depresie (poeme), Ed. Limes, Cluj-Napoca

În 1998 publicã volumul “Prizonier în URSS”, scris de tatãl sãu Vasile Gh. Baghiu (1922-1974) în anii cincizeci, imediat dupã întoarcerea din prizonieratul sovietic.

  • 1.      Vorbiţi-ne despre dumneavoastră. Ce ar trebui să ştim despre Vasile Baghiu?

Am 46 de ani şi trăiesc în oraşul Piatra Neamţ. M-am născut şi am crescut în satul Mastacăn, comuna Borleşti, judeţul Neamţ, având o copilărie sănătoasă şi fericită, chiar dacă am avut de trecut prin multe suferinţe, între care faptul că am rămas orfan de tată la opt ani este cea mai dureroasă. Sunt căsătorit. Soţia mea Iuliana este economistă. Împreună avem doi copii. Fiica noastră Ioana este masterandă în psihologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, iar fiul nostru Ştefan este student la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi. Ştefan scrie şi el şi a început să publice prin reviste, este poet şi critic, al treilea scriitor din familie, primul fiind tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, omul care şi-a scris în anii cincizeci memoriile din lagărele sovietice, literatură de sertar autentică şi un document foarte valoros. Am publicat mai multe cărţi de poezie, un volum de povestiri şi un roman. Am lucrat ca asistent medical în diferite locuri, inclusiv un sanatoriu de tuberculoză, şi ca jurnalist pe la tot felul de ziare locale, iar de câţiva ani sunt psiholog într-un serviciu de promovarea sănătăţii. Chiar dacă scrisul este activitatea mea de bază şi lucrul care mă defineşte, pe primul loc în viaţa mea sunt familia şi prietenii.

2.      Cum scrieţi? Dezvăluţi-ne puţin din bucătăria scrisului dv.

Scriu dintr-un impuls interior, pe seama unei tensiuni emoţionale care mă menţine în permanentă alertă. Este o necesitate a vieţii mele. Fără scris, cred că aş fi nefericit şi un veşnic nemulţumit. Încerc să scriu în fiecare zi, urmând nişte rute diferite în funcţie de gen. Dacă e poezie, atunci rulez în minte continuu un film de cuvinte sau de stări şi emoţii, indiferent unde mă aflu. Am la îndemână mereu un carnet sau o foaie pe care îmi fac note. Dacă e proză, atunci am nevoie de un pic mai multă ordine, de disciplină, de linişte. În ambele situaţii, încerc să fiu mulţumit la sfârşitul fiecărei zile, adică să am ceva scris, fie pe hârtie, fie pe computer. Ceea ce contează cel mai mult până la urmă este pagina scrisă. Munca este singura cale de a mă simţi împăcat cât de cât cu mine însumi.

3.Aţi publicat şi în străinătate. Cum se vede literatura română de acolo?

Nu prea se vede, din păcate. Abia în ultimii ani se simte un oarecare interes şi pentru noi. Este însă prea puţin ca să intrăm în atenţia lumii cu adevărat. Va trebui să intrăm în atenţie pe căile normale, adică pe acelea ale trezirii interesului unor editori din afară pentru scrierile noastre. Aceasta este calea directă, naturală. Editorii din Occident, de exemplu, devin interesaţi de noi numai dacă scriem bine. Promovarea pe linie instituţională, ca să zic aşa, pe care o încearcă România în ultimul timp, este bună, de ajutor, nimic de zis, dar esenţial va rămâne întotdeauna talentul autorilor. Am văzut autori români (nu mulţi) promovaţi în afară din ţară, dar pe care cititorii din afară nu-i cumpără, ceea ce demonstrează că numai talentul „vinde”. Tot aşa cum am văzut autori români (nu mulţi) care au mare trecere la publicul din Occident. Orice forţare peste limite a lucrurilor se întoarce de la un punct împotriva autorilor.

4.    Cum este lumea literară de peste graniţă pe care aţi avut ocazia să o cunoaşteţi?

Normalitatea este trăsătura esenţială, definitorie. Este o lume relaxată, cu mai multe zeci de scriitori vizibili, nu doar cu unul sau doi, cum în mod provincial avem aici. Valoarea primează, iar recunoaşterea valorii se face firesc, fără întârzieri semnificative.

5.      Ştiu că sunteţi inventatorul himerismului. Ce este mai exact acesta?

Este un concept şi curent literar pe care l-am propus lumii literare în 1998, într-un prim manifest publicat în România literară. Este prima paradigmă poetică apărută după aceea a postmodernismului, în fapt o încercare de ieşire din postmodernism. Având ca elemente definitorii călătoria, boala, transfigurarea şi ştiinţa, himerismul încearcă reabilitarea utopiei romantice şi exprimă lumea de azi, cu problemele legate de globalizare, identitate, înstrăinare, multiculturalism etc., după ce a anticipat-o poetic. Corpusul teoretic al manifestelor himerismului creşte pe întreaga poezie pe care am scris-o până acum şi încearcă să lămurească mecanismele unei arte poetice care se confundă cu stilul de viaţă poetic şi care propune trăirea „live” a poeziei scrise.

6.      Ce vă place să citiţi?

Poezie, în română şi în alte limbi, dar şi proză, romane. Sunt înnebunit după poeţii mari ai secolului douăzeci, români sau aparţinând altor culturi, dar mă pasionează şi proza marilor scriitori de oriunde ar fi ei. Lectura romanelor mari este sursa de unde îmi încarc bateriile pentru scrisul meu. Îl citesc din când în când pe Eminescu. Simt că lectura poeziei lui mă încurajează să scriu şi eu în continuare poezie. Este ceva grav şi serios în poezia lui care trece peste condiţionările noastre conjuncturale. Citesc, de asemenea, articole ştiinţifice, cărţi de psihologie şi sociologie, eseuri şi texte critice. Cititul îmi este la fel de necesar sufleteşte ca scrisul.

7.      Ce hoby-uri aveţi? Ce vă place şi ce nu vă place?

Nu am vreun hoby propriu-zis. Dacă scrisul şi cititul nu ar fi adevărate vocaţii, le-aş considera pe ele hoby-uri, pentru că îmi petrec cea mai mare parte din timp cu ele. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să pălăvrăgesc cu ei, să bem o cafea sau un pahar de vin împreună. Îmi plac plimbările prin oraş şi drumeţiile cu soţia mea. Îmi place să mă duc, ori de câte ori pot, la ţară, unde am copilărit şi unde trăieşte mama. Acolo mă reconectez la natură şi îmi alung micile pusee de depresie, poate pentru că devin conştient că am şi eu nişte rădăcini undeva pe pământ. Datorită burselor pe care le-am primit în Occident, călătoriile au devenit în ultimii ani o altă parte importantă a vieţii mele, o parte plăcută care mă şi vindecă de unele complexe, chiar dacă îmi aduce altele. Îmi place meseria pe care o fac, aceea de a promova sănătatea prin şcoli, de a le vorbi elevilor despre valori, despre foloasele pe care le avem de pe urma cititului cărţilor. Îmi plac oamenii prietenoşi. Nu-mi place ce au devenit televiziunile din România, nişte instrumente de înfricoşare şi manipulare, nişte ferestre prin care se deversează în casele noastre prost-gust, proastă creştere, violenţă şi vulgaritate. Nu-mi place ce se întâmplă la vârful organizaţiei scriitorilor, unde un fel de secretoşenie de clan coace avantaje şi beneficii doar pentru cei de acolo din vârf şi pentru protejaţii lor, în cea mai provincială – şi aş zice şi comunisto-securistă – manieră. Nu-mi place că un emblematic opozant al comunismului, marele scriitor Paul Goma, nu are nici acum parte de recunoaşterea oficială pe care ar merita-o. Nu-mi place că Memorialul Sighet, realizat de scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, unic în Europa, nu intră aproape deloc în atenţia măreţei noastre mass-media, ocupată cu chestii mult mai importante: tocuri, poşete, bârfe de doi bani etc.. În fine, una peste alta, locul acesta special de pe pământ, România, ar putea fi mai bun de trăit şi ar fi putut să-i reţină pe mulţi din românii care şi-au luat lumea în cap dacă nu ar fi otrăvit de atâtea lichele lăsate moştenire de regimul comunist sau crescute de noile conjuncturi post-decembriste în care noi românii nici nu ne mai găsim locul şi devenim nişte străini în propria noastră ţară.

8.     Lumea nu prea mai citeşte în România şi în special tineretul. Care credeţi că sunt cauzele şi cum putem să-i atragem pe români spre lectură?

Cauzele sunt mai multe. După ştiinţa mea, nu există un studiu sociologic serios care să ofere nişte explicaţii. Putem doar să facem nişte presupuneri. Probabil că o cauză importantă este neglijarea intenţionată în ultimele două decenii a sistemului de învăţământ. Dacă societatea nu mai oferă recunoaştere profesiei de dascăl, nu e de mirare că nici prestigiul cărţii sau a ştiinţei de carte nu se mai poate menţine la cote înalte. O altă cauză ar fi, mă gândesc, menţinerea populaţiei la un nivel de trai de supravieţuire (oricum, cel mai scăzut din Europa), în care nevoile de bază din cunoscuta teorie a lui Maslow devin în mod natural prioritare şi unde cartea nu-şi mai găseşte locul. Ar mai putea fi agresiunea televiziunii, care promovează non-valori, dar poate şi noile tentaţii legate de Internet. Nu în ultimul rând, poate, am putea invoca aici absenţa comunicării dintre şcoală ca sistem şi familie, dar şi absenţa comunicării dintre şcoală ca entitate a unei comunităţi şi valorile acelei comunităţii, adică dintre dascăli şi personalităţile reale trăitoare în imediata vecinătate şi nu numai. Ce se poate face? Eu zic că fiecare dascăl ar trebui să considere ca pe o datorie patriotică (sună cam aiurea, ştiu, dar şi patriotismul – natural, firesc, lipsit de ostentaţie – ar trebui reconsiderat) să le vorbească elevilor lor despre valori, între care un loc principal trebuie să îl deţină cartea şi cititul cărţilor. Să le vorbească omeneşte, părinteşte, sistematic şi convingător despre cărţi, autori, idei şi lucruri de acest fel. Ca pe o datorie morală, zic, în faţa lui Dumnezeu, ca pe o datorie care nu ţine cont de salarul batjocoritor pe care îl primesc ei acum, ci numai de nevoia sufletească de a face acest bine. Apoi, lumea românească ar trebui să fie trezită cumva din această ameţeală tembelizatoare şi să înţeleagă faptul elementar că educaţia în general şi cititul în special ne ajută să fim liberi şi ne protejează faţă de agresiunea manipulatoare a propriilor conducători sau a altor interese. Noi, scriitorii, ar trebui, de asemenea, să ieşim din ramă şi să ne amestecăm cu ceilalţi oameni pur şi simplu, să comunicăm cu ei, să le luăm apărarea dacă este nevoie. Aceasta i-ar readuce, poate, pe mulţi înapoi la lectură şi i-ar convinge pe adolescenţi şi tineri să se îndrepte şi ei spre lectură.

9.   Ce proiecte de viitor aveţi?

Anul trecut am scris în Elveţia un roman care are titlul Planuri de viaţă. A fost o mare bucurie să primesc recent vestea că Editura Polirom îl va publica foarte curând, în vara aceasta. Acum lucrez la un alt roman şi îmi doresc să-l duc şi pe acesta la bun sfârşit până în iarna următoare. Sunt foarte prins acum de mirajul scrierii prozei.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Mă apropii de vârsta ideală

De câteva zile mă simţeam cam ciudat.  Nu ştiam ce am. Ieri am primit pe mail un material care mi-a elucidat misterul. Se pare că mă apropii de vârsta ideală pentru luarea deciziilor, vârsta la care mintea este la apogeul ei. Peste două luni împlinesc 50 de ani, pentru că asta e vârsta la care face referire articolul. Îl postez mai jos ca să-l citiţi şi voi:

Despre mintea umana
Mintea umană funcţionează cel mai eficient în jurul vârstei de 50 de ani, nu în tinereţe. Corpul şi creierul nu îmbătrânesc în acelaşi ritm. Dimpotrivă, puterea minţii creşte odată cu vârsta, arată studiile.
Chiar este creierul condamnat la degradare?, se întreabă Barbara Strauch, jurnalist la „The New York Times” şi autoare a cărţii „Viaţa secretă a creierului adulţilor: Descoperiţi talentele surprinzătoare ale minţii de la vârsta mijlocie”.
A descoperit că este înconjurată de oameni de vârstă similară care, deşi nu-şi puteau aminti numele restaurantului la care au mâncat sau al cărţii pe care tocmai o terminaseră de citit, puteau să coordoneze afaceri pe continente diferite, scrie Strauch în cartea ei, citată de „The Daily Mail”.
Cercetătorii – sociologi, psihologi şi neurologi – au descoperit însă că, în cazul unei persoane ajunsă la vârsta a doua, creierul nu se comportă ca restul corpului. Este adevărat că memoria este afectată, la fel şi alte funcţii ale creierului legate de motricitate. Pe de altă parte, creşte abilitatea de a lua decizii corecte despre lumea din jur.
Cercetătorii au folosit rezonanţa magnetică pentru a analiza efectele îmbătrânirii şi au constatat că celulele creierului nu se împuţinează subit. Dimpotrivă, creierul se adaptează şi le permite persoanelor trecute de 50 de ani să-l folosească mult mai eficient. Astfel, dacă tinerii folosesc pe rând cele două emisfere ale creierului, persoanele în vârstă reuşesc să le utilizeze simultan.
De asemenea, se îmbunătăţesc capacităţile cognitive, după cum demonstrează un studiu care a urmărit evoluţia vieţii a 6.000 de americani timp de 40 de ani.
Testele de vocabular, memorie, aritmetică, orientare spaţială, viteză de reacţie şi logică au demonstrat că oamenii cu vârste între 40 şi 60 de ani au obţinut rezultate mai bune decât cei de 20 de ani.
Bărbaţii au avut cele mai bune rezultate în jurul vârstei de 50 de ani, pe când la femei, abilităţile s-au îmbunătăţit şi după vârsta de 60 de ani. Chiar şi abilităţile sociale şi capacitatea de a judeca corect oamenii şi situaţiile cresc odată cu vârsta.
Partea creierului responsabilă cu emoţiile umane se micşorează mai lent decât celelalte zone.
Un studiu realizat de Universitatea Harvard demonstrează că oamenii trecuţi de 50 de ani iau şi cele mai bune decizii financiare.
Nu în ultimul rând, studiile contrazic şi teoria conform căreia îmbătrânirea aduce după ea dezamăgire şi depresii.
Se pare că, pe măsură ce îmbătrânim, reacţionăm altfel la necazuri, creierul reuşeşte să se programeze să accentueze aspectele pozitive şi să le elimine pe cele negative.


3 comentarii

Din categoria sănătate

Din bucătăria lui Iulianes- Tocăniţă de ciuperci cu ardei kapia

În poză se observă în prim-plan tocăniţa, iar în fundal este supa de roşii.

Am mai gătit câte ceva şi vă arăt şi vouă ca  sugestie pentru o masă de post:

Felul I: supă de roşii, reţeta v-am dat-o, verificaţi arhiva.

Felul II: tocăniţă de ciuperci cu ardei kapia, este o premieră pentru mine şi vă dau reţeta mai jos.

Ingrediente:

1000 gr. ciuperci de cultură (champinion);

600 gr. ardei kapia copţi şi curăţaţi;

3 cepi potrivite;

câţiva căţei de usturoi( 6-9 buc., în funcţie de mărime);

3-4 linguri de ulei;

pătrunjel verde- 1 legătură;

150 ml suc de roşii;

condimente: sare, piper, boia de ardei- după gust.

Mod de preparare:

Se coc ardeii , se curăţă şi se taie fâşii potrivite. Eu am avut ardei copţi puşi la congelator din toamnă, aşa că numai i-am scos şi dezgheţat şi apoi i-am tăiat.

Se spală bine ciupercile şi se taie bucăţi potrivite, nu foarte mici. Se curăţă usturoiul şi se taie feliuţe.

Se curăţă ceapa şi se taie mărunt.

Într-o cratiţă corespunzătoare se toarnă uleiul şi se încinge puţin pe foc. Se pune ceapa şi se căleşte puţin. Se adaugă ciupercile. Se amestecă din când în când. Se adaugă şi sucul de roşii. După ce s-au muiat puţin ciupercile se adaugă şi ardeii, plus usturoiul. Se condimentează după gust. La urmă se pune pătrunjelul tăiat mărunt.

Poftă bună să aveţi!

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

2 comentarii

Din categoria gastronomic

Interviu cu poeta şi prozatoarea Vasilica Ilie

Pe doamna Vasilica Ilie am cunoscut-o de pe site-urile literare cu care colaborăm amândoi. Aşa am constatat că scrie foarte bine şi cu mult talent. Din păcate nu este suficient cunoscută şi de aceea m-am gândit  să-i iau un interviu. A acceptat cu multă amabilitate.

  1. Vorbiţi-ne despre dumneavoastră. Ce ar trebui să ştie cititorii despre Vasilica Ilie?

 

 

Despre mine nu prea îmi place să vorbesc, dar pentru că mi-o cereţi în

numele cititorilor mei pe care îi iubesc, o să spun câteva cuvinte.  M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară,  într-o localitate din inima Bărăganului, mai exact în  judeţul Ialomiţa. Mi-a plăcut să scriu şi să citesc de mică. Eram prezentă la toate serbările pe care le organiza învăţătoarea mea pe care am iubit-o şi am preţuit-o până s-a stins din viaţă. Am admirat-o ca om şi ca educator fiidncă a fost persoana care iubea copiii şi se dăruia meseriei.

La serbările pe care le organiza la sfârşitul fiecărui trimestru eram distribuită în toate rolurile posibile:  piese de teatru,  dansuri populare, cântam solo, în cor, dar mai ales recitam poezii. Am participat şi la concursurile de recitat care se organizau între şcolile generale din diverse localităţi din judeţ şi am luat chiar marele premiu pe judeţ cu poemul „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş.

Mi-amintesc că atunci când eram în vacanţa de vară şi nu aveau loc asemenea serbări, eu strângeam copiii ca un adevarat lider;  mergeam la gârlă sau pe uliţi şi  le vorbeam despre intenţiile mele de a organiza serbări în aer liber. Improvizam o scenă ajutaţi de părinţii noştri, pe locul viran de vis-a-vis de casa părintească. Cortina era făcută din cearceafuri, părţile laterale ale scenei le împodobeam cu diverse cuverturi ţesute de mamele noastre în razboaie, în mai multe iţe, frumos colorate, aduceam fiecare scaune de acasă şi dădeam adevarate spectacole cu prietenii şi colegii mei de joacă în zilele de duminică, după amiază. Veneau părinţii noştri şi vecinii ca la adevărate spectacole care se ţineau în timpul şcolii la căminul cultural. Eram mândri de aplauzele pe care le primeam ca răsplată iar mamele noastre aduceau gogoşi, plăcinte, checuri sau cozonaci şi, la urmă, totul se transforma într-o şezătoare câmpenească.

Primele cărţi pe care le-am citit au fost cele de poveşti  luate drept premiu, în clasele mici. Apoi, mi-am făcut fişă la biblioteca din localitate şi îmi alegeam cărţile de citit. Aşa i-am cunoscut pe clasicii noştri poeţi şi prozatori  iar la orele de literatură eram mereu cu mâna pe sus să mai aduc completari la biografia şi operele scriitorilor. Aveam cercuri de literatură, reviste literare atât la şcoala generală cât şi în liceu unde eram nelipsită.

În liceu,  având un profesor exigent la ora de literatură universală, materie pe care o aveam o dată pe săptămână şi care ne impunea să citim tot ce ne recomanda,  am citit foarte mult. Primul lucru pe care îl făceam sâmbăta când ajungeam în localitate,  de la liceu, era să trec pe la bibliotecă, să-mi procur cărtile autorilor pe care le aveam de citit.  Aşa am făcut cunoştiinţă cu marii scriitori universali şi operele lor. Vacanţele le petreceam citind la umbra salcamilor, lângă pârâiaşul din spatele grădinii de legume a curţii părinteşti.

Primele poezii au apărut în revistele şcolare dar, debutul meu a fost făcut după revoluţie, în revista AS,  cu proza scurtă „Mătuşa Anica şi plăcinta cu mere”, o proză scurtă, scrisă în memoria mătusii mele Anica, sora cea mică a mamei,  pe care am iubit-o foarte mult.

Deşi profesia mea este tehnică, de proiectant, instalaţii pentru construcţii civile, legătura cu scrisul nu s-a pierdut şi, după 2006 am descoperit siteurile literare. Poemele mele  au început să fie cunoscute în spaţiul virtual şi astfel, am fost invitată să fac parte din antologii de poezii. Debutul în poezie a fost făcut în anul 2007 în antologia de versuri: „Freamăt de timp- freamăt peren”, la editura 3 D, apoi, rând pe rând, în anii ce-au urmat, în alte antologii de poezii sau proză.

Primul volum personal, intitulat „Fereastra de la răsăritul cuvântului” a văzut lumina tiparului, în anul 2010, la editura PIM, din Iaşi, lansarea făcând-o tot la Iaşi, la muzeul Mihail Sadoveanu, sub egida asociaţiei „Universul Prieteniei”. Postfaţa a fost făcută de poeta, scriitoarea,  Cezarina Adamescu, membra în USR, un critic literar sever şi un promotor de excepţie al literaturii române .

Apoi, în 2011 mi-a apărut proza „Răscrucea destinului”, o nuvelă de o întindere mai mare, însumând 150 de pagini. Postfaţa a scris-o  poeta şi prozatoarea,  Maria- Cornelia Postescu , membră în Liga Scriitorilor de la Cluj iar rândurile de pe coperta a IV-a, scriitorul vrâncean Gheoghe Mocanu, membru în USR. Această carte a avut mare succes printre cititorii mei.

  1. Cum vedeţi dv. condiţia scriitorului în România?

 

Dacă este să discutăm despre condiţia scriitorului în ziua de astăzi  din

România, aş spune că este una tristă. De ce? Pentru că astăzi nu se mai citeşte literatura pe hârtie iar cărţile zac pe rafturile librăriilor, astfel că, dacă este să trăieşti numai din scris, ai muri de foame. Musai,  să ai un serviciu,  să-ţi asiguri traiul de zi cu zi şi să scrii doar în timpul care îţi rămâne după serviciu. Asta fac eu.

În secolul vitezei, unde internetul primează şi a luat locul librăriilor, al cinematografelor, poţi citi cărţi şi vedea filme de pe internet.

  1. Ce greutăţi aţi întâmpinat atunci cand aţi dorit să publicaţi?

Public pe siteurile literare de câţiva ani. Aici am cunoscut poeţi ,scriitori,

editori care mi-au citit creaţiile şi care m-au invitat în antologii de poezii sau proză. Nu am intâmpinat greutăţi la publicare întrucât am fost selectată în aceste antologii iar cele două cărţi au fost publicate la Editura PIM, sub egida asociaţiei „Universul Prieteniei”,  în regie proprie. Este drept că nu am încercat şi nu am avut curajul să apelez ca să fiu publicată la editurile mari pentru că nu sunt un scriitor foarte cunoscut şi am considerat că sunt alţii înaintea mea care aşteaptă la rând. Întotdeauna am aşteptat să vină ei spre mine sau să fiu recomandată. Pot spune însă,  că am avut critici favorabile de unii scriitori cu experienţă şi state vechi în ale scrisului, unii chiar membrii în USR.

  1. Dezvăluţi-ne câte ceva din bucătăria scrisului. Scrieţi cu uşurinţă sau trebuie să depuneţi un efort destul de mare?

Mă faceţi să zâmbesc aici pentru cuvântul pe care l-aţi folosit:     „bucătăria

scrisului”. Dacă aş lua această figură de stil, mot-a -mot cu bucătăria propriu -zisă, pot spun că, pe undeva, se aseamănă: uneori îţi ies bucatele bune, alteori, chiar dacă ştii reţeta,  nu îţi ies. Aşa şi în scris. Depinde foarte mult de starea sufletească în care te afli;  de inspiraţie,  de timp. Tot timpul sunt pe fugă. Uneori, când am inspiraţie scriu foarte repede, alteori, vreau să scriu şi nu reuşesc aşa cum îmi doresc să iasă şi, recitind ce am scris, şterg. Au fost şi perioade când nu am scris nimic fiind ocupată cu gândurile în alte direcţii . Scriu în general, dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu; mă trezesc la ora 5,00 dimineaţa şi până plec,  la ora 7,30, scriu. Scriu şi când mă întorc acasă de la birou, dar numai atunci când am linişte sufleteasca şi mă întorc mulţumită că mi-am îndeplinit cu bine sarcinile de serviciu fiindcă sunt o persoană foarte conştiincioasă şi vreau ca totul să iasă bine.

Dacă mă întrebaţi ce m-a determinat să scriu, în general (poezie, proză), o să vă răspund simplu: din prea plinul sufletului! Simt nevoia să mi-l “descarc” prin ideile, trăirile mele, care s-au strâns de-a lungul anilor, să le transform în subiecte şi imagini ca şi cum le-aş desena mai întâi pe un ecran al creierului apoi, alunecând ca pe un “topogan”, le transform în cuvinte. Este pur şi simplu un angrenaj pe care îl fac din plăcere şi apoi prin acest exerciţiu îi hrănesc şi pe alţii cu bucăţi din sufletul meu căci ce este să scrii o poezie sau o proză, decât să transmiţi emoţii şi vibraţii celor care te citesc?

  1. Ce cărţi vă plac şi ce autori?

Este o întrebare la care nu pot răspunde cu obiectivitate dacă mă gândesc la

autorii şi cărţile pe care le-am citit. Literatura pentru mine a însemnat sete de cunoaştere. Pornind de la clasicii români pe care i-am citit începând din clasele mici şi pe care nu-i mai amintesc pentru că aproape toată lumea îi cunoaşte, o sa mă axez pe cei din literatura universală pe care am citit-o asiduu. Începând de la literatura orientală („Epopeea lui Ghilgames”), greaca („Iliada si Odiseea”), a romei antice („Tristele si Ponticele”), la „Divina comedie” a lui Dante Aligheri, trecand prin toate epocile:

sec. XIX:

renasterea: (Boccaccio- „Decameronul”, Rabelais–„Gargantua şi Pantagruel”,

marele  William Shakespeare –drame istorice, tragedii, comedii, sonete, scriitorul spaniel Cervantes cu “Don Quijote”);

clasicismul: ( Corneille – “Cidul”, Moliere – comedii, tragicomedii,);

iluminismul : ( Voltaire – epopei, tragedii, roman filozofic,  Rousseau –

“Confesiuni”, Defoe – “Robinson Crusoe”, marele Goethe- “Faust”, o carte complexa, filozofica, pe care am citit-o cu mare greutate) ;

romantismul:  ( Hugo-Notre Dame de Paris şi Mizerabilii”, Byron –“Don

Huan”, Heine- “Cartea cântecelor”, Puşkin – “Evgheni Oneghin”, Poe – elegii si povestiri;

realismul: ( Balzac – “Comedia umana”,  Stendhal – “Mânăstirea din Parma

 si „ Rosu si Negru”, .marele Dickens –“ Marile speranţe”,

“Viaţa lui David Copperfield”, Dostoievski – “Crimă şi pedeapsă”, “Fraţii Karamazov”, “Idiotul”, Ibsen – dramaturgie, “Nora”).

Sec. XX:

Poezie moderna:  Garcia Lorca, Paul Valery, Rilke, T. S. Eliot.

Proza :                   Galsworthy – “Forsyte Saga”, Proust – “În căutarea timpului

pierdut”, Kafka- “Procesul”, Hemingway – “Adio, arme” si”Batranul si marea”,

Cehov – “Unchiul Vanea”, “Trei surori”, “Livada de vişini”, Pirandello – “Henric al IV-

lea”, O′Neill –“ Straniul interludiu”, Eugène Ionesco – “Rinocerii, Cantareata cheala,”.

În fiecare carte am găsit câte ceva care m-a atras şi am găsit chiar similitudini între operele scriitorilor români cu cei universali;  prin stil, naraţiune, personaje.

Uitaţi, vă dau un singur exemplu ca să vă conving că nu pot fi părtinitoare cu operele lor : când l-am citit pe Balzac am descoperit în opera lui,  tehnica detaliului,  apoi, conceptul de mediu social, tipul şi conturarea personajelor.

Citindu-l pe George Călinescu, în „Enigma Otiliei”, am găsit influenţe evidente, balzaciene. De ce sa mint ca nu mi-au plăcut amândoi? Ecouri şi elemente balzaciene am mai găsit şi în operele altor scriitori români, spre exemplu în „Ciocoii vechi şi noi”(N. Filimon): înfruntarea dintre exponenţii a două categorii sociale, tipologii de persoane pozitive sau negative care relevă trăsături de caracter sau în romanul „Tainele inimii” de Mihail Kogalniceanu. Şi să nu credeţi că nu am mai găsit din arta tipologiei balzaciene şi în trăsăturile de caracter ale altor personaje din literatura română!

Dacă mă gândesc la literatura rusă, spre exemplu, nu pot să spun că mi-a placut mai mult Lev Tolstoi şi să-i vitregesc pe ceilalti: Dostoievski, Gogol, Turgheniev, Puşkin, Mihail Solohov care a luat şi premiul Nobel în 1965. Referitor la poeţi, vă spun că i-am iubit deopotrivă. Pe Esenin l-am asemănat cu poetul nostru, Nicolae Labiş nu numai prin poezie dar şi prin moarte. Sunt multe de spus despre cărţile pe care le-am citit. Uite, că m-am luat cu vorba şi nu am amintit de ultimul scriitor pe care l-am citit. Este vorba de un scriitor rus (am ce am cu scriitorii ruşi!), Vladimir Nicolaevici Megre. Cartea se numeşte „Cedrii sunători ai Rusiei”, carte care se compune din opt părţi şi care a făcut senzaţie la sfârşitul secolului trecut şi face şi în acest început de secol, în Rusia şi în întreaga lume. A vândut peste 10 milioane de cărţi în întreaga lume fără nici o reclamă, ci doar prin recomandările cititorilor. Primele cărţi le-a vândut personal, la gura metroului din Moscova. Cărţile au fost traduse în 20 de limbi, schimbând cursul vieţii a milioane de oameni din întreaga lume, transformaţi de magia cuvintelor, ce le-au stârnit sentimente deosebit de profunde de iubire, adevăr, claritate, conexiune cu pământul şi cu Dumnezeu.

De citit, am mai citit şi autori de pe siteurile literare, la ale căror lansări am fost şi mi-au dăruit cărţi. În fiecare zi citesc câte ceva.

 

  1. Ce planuri de viitor aveti?

Proiectele mele pe plan literar sunt mai multe, timpul este cel care dictează.

Scriu atât poezie cât şi proză. Mi-aş dori ca pâna la sfârşitul acestui an să-mi apară două volume: unul de poeme şi altul de proze scurte dar ţin neapărat să-mi iasă volumul de proze scurte. Apoi, îmi doresc ca anul viitor să-mi apară o proză pe care o am în lucru acum, „Poveste de început de primăvară”.

Am câteva proiecte mai vechi: proze scurte pentru copii ( „De vorbă cu Alexia”) şi romanul pe care l-am început „Ape limpezi, ape tulburi”.

  1. Ce întrebare aţi fi dorit să vă mai pun?

Mi-aş fi dorit să mă întrebaţi cum sunt promovaţi şi pe ce criterii autorii. Dar la întrebarea asta altcineva ar trebui să răspundă.

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

4 comentarii

Din categoria literatura

Interviu cu scriitorul, scenaristul, filosoful IGOR URSENCO

Scriitorul şi scenaristul Igor Ursenco a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu.

Îi mulţumesc foarte mult!

Igor URSENCO (9 februarie 1971), scriitor, scenarist, filosof și teoretician al culturii, freelancer. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Jack-of-all-trades în sensul renascentist al cuvîntului, acesta e prins alături de familia sa, în nord-vestul României la frontiera cu Ungaria și Ucraina, în activitățile excitante de trader instrumente mobiliare și traducător poliglot. A îngrijit două Antologii de poezie și proză scurtă din spațiul românofon, respectiv „Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană” și „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”. Prezent el însuși în „Antologia poeziei maramureșene de la origini pînă în 2009” (2010) și „Antologia prozei scurte transilvane actuale” (2010). Premii naționale și regionale pentru proză scurtă, poezie și eseu. TITLURI PUBLICATE: S.T.E.P. (proză scurtă), 2011; EgoBesTiaR (eseuri trans-culturale), 2011; apoptosium (versuri), 2010: volum nominalizat de site-ul boomlit.com printre „Cărțile anului 2010” și pe lista lungă a premiilor „Observator cultural”, ambele la secțiunea „Poezie”; Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană (antologie lirică internațională), 2010; Teo-e-retikon (eseuri trans-culturale & glose meta-semantice), 2009: premiul „Cărțile anului 2009–secțiunea eseu”, decernat de către Consiliul Județean Maramureș și Primăria Municipiului Baia Mare; retina akashică (scenarii film artistic & piese de teatru), 2009; „Lωgωs”, tatăl meu : mama mea „Iμagω” (versuri), 1997/2009.

IGOR URSENCO: „ATÎTA TIMP CÎT NU OFERI O SOLUŢIE ONESTĂ CITITORULUI, DE CE SĂ MAI PIARDĂ ACESTA TIMPUL CU TINE CA AUTOR…”

 1.                       Aţi publicat şi poezie şi proză. Ce vă atrage mai mult: poezia sau proza?

 

Înţeleg că doriţi să despărţim apele în domeniul genurilor literare. Ca atare spectrul intereselor mele culturale e un pic mai larg. Pasiunea pentru cinematorafie a fost, de fapt, motivul pentru care an urmat „chemarea” literelor: pe atunci nu se putea altfel într-o Republică moldovenească post-sovietică. În plus, debutul meu în literatură a fost legat anume de teoria literară, domeniu în care am şi activat în timpurile studenţiei mele la litere (laborant la Institutul de Istorie şi Teorie Literarǎ  şi  Laboratorul experimental de elaborare a manualelor pentru şcoala primarǎ, Institutul de Pedagogie şi Psihologie). Poezia şi proza au venit după ce am trecut Mare Roşie!

Ca să revin cu un răspuns concret. Pentru mine literatura e un pachet de cărţi de Tarot preluat de la autorii premergători, cu cîteva zeci de situaţii arhetipale constante, chiar dacă unele dintre ele sînt mai mult sau mai puţine palpabile sau intangibile (vreo 80 în general). Nu cred că sînt puţine, mai ales că e foarte important ca fiecare autor să-ţi „identifice” nişa culturală proprie, specifică caracterului şi abilităţilor native: nu poţi fi în acelaşi timp Cazanova şi Don Quijote de la Mancha, abia aştept să mă contrazică cineva. În plus, poeţii operează preponderent în cîmpul Arcanum major, iar prozatorii – în Arcanum minor. Da, şi mai sînt convins definitiv că „nu e Goethe cel care îl crează pe Faust, ci Faust îl crează pe Goethe” (C. G. Jung). Mai mult chiar, fiecare autor îşi are cititorii săi, dacă pot spune aşa, „karmici”: dacă primul nu are norocul să şi-i găsească pe cei din urmă în timpul vieţii, are toate şansele … postume din lume! Aşa se întîmplă în zilele noastre cu I. L. Caragiale în spaţiul românesc şi cu Ilf & Petrov în aria post-sovietică. Acestea fiind spuse sînt sigur că unii autori de cărţi se vor gîndi să-ţi revizuiască comportamentul impropriu faţă de colegii lor (invidia, aerul de superioritate, exclusivismul etc): har domnului este loc pentru toată lumea şi Cititorul e singurul care e în drept să decidă cine e Acuzatul şi cine e Victima la procesul literar perpetuu!

2.                       Sunteţi originar din Basarabia. Cum aţi ajuns să trăiţi în Romania?

Cred că pentru cititori contează mai puţin de unde vin, ci mai curînd unde mă duc. Ceea ce contează e că, alături de familie, beneficiez  de un vînt prielnic în vele. În rest, cititorul curios poate afla mai multe accesînd linkul e-revistei de cultură şi artă „EgoPhobia”, care mi-a dedicat cel de-al 32-lea ei număr: http://egophobia.ro/?p=7440

 

3. Cum vedeţi literatura română actuală? Credeţi că literatura din Basarabia face parte din literatura română? Sau este altceva.

 

În loc să explodeze într-o ciorbă de burtă cu mămăliguţă numai bună de astîmpărat foamea cititorului internaţional, literatura română actuală continuă sa facă implozie: mult aer inspirat şi doar o cantitate foarte puţină expirată înafară. Nu e de mirare că sînt puţine accidente, dar cu foarte mulţi răniţi. Din păcate, Mama Răniţilor e ocupată acum cu alte lucruri!

Aşa cum e firesc să fie într-o cultură ajunsă să stea pe propriile ei picioare, literatura română e susţinută de toate palierele ei regionale. Or, atîta timp cît sînt acceptate cercurile literare bucureştene, ieşene sau clujene, şcolile de la Tîrgovişte şi Braşov, cercul literaţilor germani din Banat etc, nu văd de ce nu ar exista şi o zonă cultural-artistică nistro-pruteană. Dar mi se pare că emulaţia componentelor trebuie să fie fair-play şi de bun gust. De exemplu scriitorii francofoni din Canada nu sînt o specie inferioară celor din Franţa: observaţia e valabilă şi pentru cultura română. Nu contează că locuieşti în oraşul Reni din regiunea ucraineană Odesa, capitala basarabiei ori în Valea sîrbească a Timocului. Odată ce te-ai aventurat să scrii în limba română (măcar un bileţel adresat menajerei de la hotel), omologarea e identică: trebuie să faci uz de aceeaşi „cifră octanică” alături de participanţii la traficul cultural. A, că a dat domnul să ştii mai multe limbi, acesta nu e decît un aditiv în plus adăugat combustibilului intelectual. Cîte limbi vorbeşti, atîtea vieţi (şi „şanse”, ar putea spune unii) ai! De exemplu am remarcat la Nicolae Cornescian şi Aleksandar Stoicovic un filtru cultural din zona ucraineană, respectiv sîrbească, care îi ridică pe cei doi scriitorii bănăţeni emergenţi peste creştetul multor congeneri literari de-ai lor. În plus, dacă te uiţi atent la autorii afiliaţi editurii „Polirom” − şi cu priza cea mai mare la cititor, de alfel − nu poţi să nu recunoşti acestora o frecventare specifică a culturii slave.

De altfel eu însumi am apelat la jocurile etimologice româno-ruseşti în textul antologat de volumul „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală” şi salut gestul unor scriitori originari din România (Claudiu Komartin, Moni Stănilă, Matei Hutopilă) care s-au gîndit la revigorarea semantică a poeziei lor nu altfel decît apelînd la valenţele unei limbi de circulaţie internaţională. Ştiu că şi regretatul Gheorghe Crăciun miza, pare-se, pe o revelaţie venită din literatura de peste Prut, dar cu siguranţă nu în direcţia „moldovenismului agresiv” urmată de Nistor Cabac, să zicem. Trebuie să-i dau dreptate aici lui Vasile Gîrneț care, întrebat „despre sincronizarea culturală România – Republica Moldova”, spune literalmente următoarele: „Mie personal îmi repugnă diferenţa căutată cu orice preş, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea” apelând adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă” îndoielnică”. Aşa cum am avut şi eu senzaţia cînd mă aflam cu mulţi ani în urmă la Dublin, de unde îmi cumpărasem volumaşul „The Acid House” a lui Irvine Welsh. Ca să fiu onest, pidgin-ul lui scoţian mi s-a părut „bit fukin hart” pentru inteligenţa mea de cititor!

 4.                       Cum v-a venit ideea antologiei „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”? A fost un gest curajos în condiţiile în care proza scurtă nu se mai vinde în România. Cel puţin aşa susţin librarii.

 

În condiţiile în care România e un adevărat curaj să aştepţi termenul limită al următoarei facturi cred că toată populaţia aptă de muncă merită să ia un spor de eroism J!

Aşa cum sugerează şi titlul volumului, am dorit să „alertez” în special istoricii, criticii şi teoreticienii literari (care adesea îmbracă haina „criticii literare de întîmpinare”!) ca să-şi ia mai în serios rolul în domeniu. Sper că toţi cei 55 de autori trans-generaţionişti şi trans-etnici de expresie română au reuşit prin textele lor să ne convingă că realismul cel mai pur, jurnalul autentic, istoria alternativă, realitatea virtuală, literatura fantasy, second life, gothică sau detectivul au aceeaşi genealogie: imaginaţia!

Chiar dacă la o eventuală reeditare a experienţei aş propune cel puţin unui sfert dintre autori să-şi caute alt acoperiş (nu m-aş fi încumetat să spun asta în toiul iernii: helas, la ora cînd discutăm primăvara îşi intră în drepturi!), abordarea mea ar rămîne nealterată. Pentru că ceea ce defineşte o proză scurtă e, după mine, arta de a nu spune totul, de a sugera ceea ce rămâne dincolo de cele scrise pe foaie: aşa cum e tăietura de diamant a unui aisberg solid căruia ii poţi cel mult intui configuraţia subacvatică.

 5.                       Am să vă rog să ne dezvăluiţi câte ceva din culisele scrisului. Cum scrie Igor Ursenco?

 

Principala condiţie e ca, atunci cînd mă aşez la masa de scris, să nu ştiu cum se va termina textul. Pentru finalurile anunţate preventiv există scribi specializaţi pe scrierea de memorii. Or, nu poţi pretinde ca autor să pui pe pagină ceea ce ştii deja, acesta e hoby-ul cultivat de persoanele grafomane. Trebuie să ai respect pentru ceea ce oferi altora. Cititorul „simte” dacă vrei să-l înşeli, grăbindu-se să apese pe butonul telecomenzii în dreptul canalului „Acasă” ori „GSP Sport”. De acolo, cel puţin, rămîne cu imaginea.

 

6. Ce vă place şi ce nu vă place?

 

Aşa cum s-a stabilit odată pentu totdeauna, „Ce-i frumos, îi place şi lui Dumnezeu”, nu ? Aşadar la primul capitol nu pot veni cu nimic nou & valuabil. In ceea ce priveşte „urîciunea” care îmi repugnă cel mai mult, trebuie să arît cu degetul înspre mitocănia & tupeismul cultivate la nivel de gaşcă (grupurile politico-interlopo-culturale etc). Din păcate „diagnoza” pusă în unul dintre textele mele de pe la 1991, „Gena Archetipală Bal-Kan”, nu numai că nu şi-a pierdut actualitatea, dar a degenerat într-un trend major din societatea românească contemporană („denumirea de origine” poate fi identificată în acrostihul format din cele 9 rînduri de mai jos):

Báftă-halvá” → „cherém-muşteriu” →

Acarét-haidamác” → „capcánă-tizíc” → „bacşis-mahalá” →

Leafă-zevzéc” → „cadînă-buclúc” →

Cálfă-satîr” → „peşchéş-marafét” → „licheá-salahór” →

Amanét-cacealmá” → „rahát-chilipir” →

Naz-calabalîc” →comédie-sultán” → „fudúl-berechét” →

Iferím-haimaná” → „palávră-mazil” →

Chimir-derbedéu” → „catîr-dandaná” →

Antereu-mahmúr” → „sictír-matrapazlîc”…

7. Ce va place să citiţi ? Ce autori vă plac? Ce  autori nu vă plac?

Cred că în a sa „Carte de înţelepciune” Noica a dat demult răspunsul în locul meu: „anume citind autori, nu cărţi, ba chiar citind culturi”. Dar ca să „marchez” măcar un punct valabil din cele trei pase pe care mi le-aţi ridicat la picior, vă voi dezvălui că nu-mi plac autorii autosuficienţi, pentru care etalarea propriului narcisism a devenit principalul (dacă nu chiar singurul) impuls de a semna cărţi. Atîta timp cît nu oferi o soluţie onestă cititorului (să produci un insight, să propui un punct de vedere insolit asupra Universului dar şi a anturajului umil, să dezavuezi un şablon mental, să produci măcar o problematizare dacă nu o nedumerire legată de starea contemporană a lucrurilor), de ce să mai piardă acesta timpul cu tine ca autor cînd în librării se rup poliţele de atîtea cărţi neatinse? Există atîtea persoane interesante care nu s-au gîndit să se facă scriitori pentru acest motiv!

 

8. Ce planuri de viitor aveţi ca şi scriitor?

 

Aştept să-mi apară la Editura „Trakus Arte” volumul liric „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, o poezie despre care Ioan Es. Pop remarca că „şi-a  citit autorul: la propriu şi la figurat”. Mai există la finele volumului şi referinţe critice semnate de Traian T Coşovei,  Robert Şerban, Răzvan Țupa sau Marius Stefan Aldea, dar de ce să nu las cititorul să le descopere!

Voi dezvălui pentru prima dată că deţin un manuscris de proză care a vegheat aproape două decenii în stadiu vegetativ şi dezvoltă pe teren basarabean filosofia menipeică din literatura europenă pre-modernă. Ultima varianta a titlului sună „Kaïros balkan”. Dacă vă permite spaţiul tipografic, vă propun „o paralelă karmică a „fantei” ontologice pe care enclava „Republica Moldova” o deschide în „trupul” statului român modern. Această „rană” corporală e remarcată de unii patrioţi doar în cadrul Sărbătorilor dedicate Podului de flori dintre cele două entităţi statale româneşti! Dar cine se ocupă de tratament în zile de mahmureală continuă? Dacă vreţi părerea mea onestă, eu cred că e vorba de cu totul altceva în relaţia karmică „România-Republica Moldova”. La fel cum astronomii angajaţi la Misiunea Kepler de la NASA vor ajunge să „identifice” o serie de surori gemene ale Pământului aflate la distanţă de sute de ani  lumină, populaţia de pe ambele maluri ale Prutului va realiza într-un final, cînd urma mea tangibilă va fi fiind demult ştearsă din înregistrările Chişinăului oficial, şi anume că Basarabia nu este decît o proiecţie ontologică de sacrificiu a statului român, prima asumîndu-şi unul dintre destinele negative pe care acesta din urmă l-ar fi avut într-un alt scenariu evolutiv: exact aşa cum unul dintre organele componente se sacrifică cu discreţie doar pentru ca gangrena să nu să se extindă asupra întregului organism!”.

9. Ce întrebare aţi fi vrut să vă mai pun?

Dacă mi s-a ivit această (rară) ocazie, m-aş grăbi mai curînd să adresez o întrebare (nedumerire) tuturor directorilor şi proprietarilor trusturilor mass-media din România & Republica Moldova: pe cînd, stimabililor, să ne aşteptăm la „Minutul cultural-artistic” zilnic după modelul buletinelor meteo şi ştirilor din sport?!?

                    Vă mulţumesc foarte mult!

Mulţumesc şi eu pentru pentru interesul acordat literaturii pe care o scriu, dorindu-vă succes la editarea primei cărţi pe care ştiu că o aşteptaţi de foarte mult timp!

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

 

2 comentarii

Din categoria literatura