Arhive lunare: Aprilie 2012

Lansarea volumului „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia” de Liviu Antonesei

 

Vineri, 27 aprilie 2012, la Cafeneaua din Corpul R al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a avut loc lansarea volumului Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia de Liviu Antonesei, apărut în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Moderatoare a fost Claudia Fitcoschi de la Editura Polirom.

 

Alături de autor, au luat cuvîntul Ioan Holban şi Bogdan Creţu.

Cartea lansată conţine 11 povestiri, unele dintre ele publicate în reviste sau antologii, dar vreau să subliniez (aşa cum spunea si scriitorul Ioan Holban) că un cititor atent va observa o legătură între aceste povestiri. Vă recomand cu căldură această lectură şi vă mărturisesc că voi face în curând şi o recenzie la acest volum.

De remarcat că publicul a fost numeros, de fapt nu este de loc surprinzător acest lucru având în vedere că Liviu Antonesei are o grămadă de prieteni.

Având în vedere ca pe 25 aprilie a fost ziua de naştere a autorului, colegii de la Fundaţia Timpul i-au oferit un recital susţinut de Paul Arva si Lucian Darie (pe Lucian Darie, în stânga imaginii, cred că îl mai ţineţi minte de la o emisiune a postului PRO TV).

Seara s-a încheiat într-un cadru plăcut, cei prezenti au ciocnit o cupă de şampanie cu maestrul Liviu Antonesei şi acesta a dat autografe pe cartea proaspăt lansată.

Autorul îmi mărturisea că-l doare mâna de câte dedicaţii a dat, ceea ce arată că volumul se bucură de un real interes.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Un nou fragment din romanul meu poliţist: Un detectiv cu uşoare dureri de cap

PARTEA A TREIA

 Un furt, o dispariţie, un câine mort şi o babă isterică

fragment din capitolul 2

A doua zi mă trezesc târziu. Ce să fac, măi băieţi, dacă am întârziat aseară la o bere (vorba vine una, că au fost nenumărate) cu George şi Peter. Am avut de discutat chestiuni legate de cazurile biroului nostru de detectivi. Asta a fost la început, că pe urmă am cam pierdut şirul. Treaba nasoală e că mă doare capul de nu mai ştiu ce să fac. Merg la bucătărie şi pun de o cafea. Între timp caut o pastilă. Iau una din borcanul pe care scrie „ DURERE”. Nu prea mi-e foame. De fapt nu am chef de nimic. M-aş băga din nou în pat, dar trebuie să o vizitez pe doamna Martinez. I-am promis că ajung azi pe la ea.

Beau cafeaua şi mă chinui să mănânc un sandviş subţire, aproape poţi să vezi prin el. Parcă mă simt mai bine. Păi ce fel de detectiv sunt eu? Să mă doboare o banală mahmureală? Ies afară şi mă îndrept spre maşină. Trag un şut unui câine care se pregătea să se uşureze pe roata din faţă de la automobilul meu. Acesta fuge schelălăind.  Nici nu m-am urcat bine că am şi demarat într-un nor de praf.

Ajung cu bine în cartierul unde-şi află sălaşul baba. Locuieşte într-un bloc cu trei nivele. La parter. Bat la uşă. Nu văd nicio sonerie, aşa că mai bat de câteva ori. În sfârşit aud nişte paşi la interior.

– Cine e? se aude o voce de după uşă. Dacă ai venit la furat să ştii că am puşca pregătită!

– Sunt Papa Goldon, doamnă Martinez! strig eu rapid ca să nu mă aleg cumva cu scăfârlia găurită.

Cu doamnele în vârstă trebuie să fii foarte atent. Mai ales când au o puşcă în mână. Se aude cum clienta mea descuie cele o mie de încuietori cu care a zăvorât uşa. În cele din urmă o văd cum se deschide. Doar de doua degete. Persoana dinăuntru se uită numai cu un ochi la mine. Se pare că ceea ce vede e O.K., pentru că deschide uşa larg.

– Vă rog să intraţi, domnule Goldon! Îmi cer scuze, dar prin cartier umblă tot felul de inşi dubioşi.

Mă uit să văd unde e puşca. Madama pare să nu fie înarmată. Păşesc înăuntru.

– Nu am nicio armă, îmi spune madam Martinez, văzând că mă uit cam ciudat la ea. Am spus asta numai aşa să bag spaima în pramatiile care sună pe la uşă. Veniţi şi luaţi loc în fotoliu!

Imi arată un fotoliu uzat ce zace în colţul încăperii. Gazda se aşează în alt fotoliu. Dublu faţă de cel în care stau eu. Cred că e cel mai mare fotoliu pe care l-am văzut în viaţa mea.

–         Cu ce vă pot servi, domnule Goldon? mă întreabă clienta mea. Am un ceai din Ceylon, o grozăvie!

O refuz politicos. Deşi sunt convins că are dreptate. Trebuie să fie groaznic. Aş bea un whisky sau o ţuică, dar nu cred că are aşa ceva. Cel puţin ţuică sunt sigur că nu are.

– Tărie nu ţin în casă, îmi spune madama.

Ce naiba? Îmi ghiceşte gândurile?

–         Doamna Martinez, eu am venit să discutăm despre cazul câinelui decedat. Spuneţi-mi pe cine bănuiţi că ar fi putut să vă omoare jav…ăăă…câinele.

Duduia se uită chiorâş la mine. Ei, ce vreţi şi voi, mi-a scăpat. Nu prea îmi plac javrele. Nici cele cu patru picioare şi nici cele cu două.

–         Nu ştiu ce să vă spun. Dacă ştiam cine a facut-o, nu vă mai angajam!

–         Este posibil s-o fi făcut unul din vecinii dumneavoastră. Vorbiţi-mi despre ei.

–         Da, se poate! mă aprobă madama. Dacă stau să mă gândesc mai bine, ar fi două persoane pe care le-aş bănui.

–         Sunt numai ochi şi urechi, zic eu scoţând agenda din buzunar şi pregătindu-mă să notez.

–         Păi, una ar fi Fancy de la doi. Urăşte câinii şi nu-l agrea deloc pe Alfred . Are cinci pisici, îmi spune strâmbându-se madam Martinez.

Înţeleg că nu o prea agreează pe vecina respectivă.

–         Dar nu pot să dau vina pe ea, continuă clienta mea. Totuşi iubeşte animalele, fie ele şi pisici. Nu cred că e în stare să-l omoare pe Alfred totuşi. Dar mai ştii?

–         Bine. Am notat-o. Am să vorbesc cu ea şi o să vedem.

–         Ar mai fi Arthur Cutler de la unu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, el mi se pare suspectul numărul unu. Urăşte toate animalele şi Albert nu-l suporta deloc, el care era aşa de gingaş, era în stare să-l mănânce de viu pe Arthur.

Daaa, foarte gingaş chiar, îmi spun eu în gând. Îmi revine în minte poza monstrului şi mă scutur puţin.

–         L-am notat şi pe el.

–         Ar mai fi fost un vecin pe listă, dar se pare că m-am înşelat în ceea ce-l priveşte.

–         Spuneţi-mi totuşi despre cine e vorba.

–         Păi, e Tony Giotta de la unu, mi se părea că nu prea-l iubeşte pe Alfred. Dar nu era aşa! Când a aflat că a murit a fost foarte afectat. El i-a săpat mormântul în grădiniţa din curtea interioară. Să vedeţi ce flori frumoase i-a pus!

Cam ciudată dragostea asta subită pentru javră! Voi ce ziceţi, măi băieţi?

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Despre o autobiografie

Aseara am reuşit şi eu să văd integral filmul ” Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Era şi normal să mă intereseze, pentru că acolo se vorbea despre jumătate din viaţa mea. E drept că viaţa mea era trăită în film de alţii. Mai ales de către fostul secretar general al Partidului Comunist, familiar apelat în bancuri „nea’ Nicu”.

A fost interesant să observ cum Ceaşescu s-a transformat dintr-un lider reformator (cel puţin aparent), într-un dictator acrit şi urât de către propriul popor. Mi-au rămas în memorie două fragmente.

Primul este acela când Ceauşescu înfierează intervenţia ţărilor din Tratatul de la Varşovia în Cehoslovacia.  Cred că atunci a atins fostul dictator vârful popularităţii sale.

Al doilea fragment este cuvântarea lui Constantin Pârvulescu la Congresul XII al PCR, cand condamnă cultul personalităţii impus de Ceauşescu. A fost simpatic pasajul când Pârvulescu spune „în sală sunt agitatori” şi respectivii au şi sărit în picioare primii urlând lozinci ca să acopere vocea vorbitorului.

A fost interesant să aflu ce se  întâmpla în vârful puterii în timp ce eu îmi trăiam viaţa obişnuită. După etapa Ceauşescu, am continuat să-mi trăiesc viaţa cam în acelaşi hal….

Scrie un comentariu

Din categoria social

Bucătăria scrisului

Stau în faţa monitorului. Mă uit la pagina goală. Virtuală, desigur. Pagina, la ea mă refer. Vreau să scriu o povestire şi inspiraţia mi-a dispărut. Am o idee care acum o oră mi se părea grozavă. Acum nu mi se mai pare. Ba chiar mi se pare nasoală.

Şi totuşi  sunt pregătit să scriu. Ard de dorinţă chiar. Numai că inspiraţia se încăpăţânează să nu vină. Mă uit prin biblioteca de lângă birou. Nu caut o carte. Caut agenda unde îmi notez idei pentru scrieri. E cazul să apelez la ele. La ideile ce mi-au venit pe când nu eram pregătit să scriu. Acum sunt pregătit, dar nu am idei. Unde naiba e agenda aia afurisită?

În cele din urmă îmi aduc aminte că am lăsat-o în altă cameră. E bine totuşi. E bine că mai am o urmă de ţinere de minte. Ia să vedem despre ce putem scrie. Aaaa, da! Am aici o idee de povestire despre întâlnirea cu moartea. Cam funebru, spuneţi voi! Ei nu e chiar aşa, pentru că va fi în notă comică. Îmi place să scriu chestii pline de umor. Care să te facă să râzi. Să râzi de mori. Iar am intrat într-o pasă funebră.

Păi mă gândesc că moartea, de fapt MOARTEA, să nu fie aşa fioroasă cum ne-o imaginăm majoritatea. Să fie mai simpatică. Şi nici nu e nevoie să fie femeie. Poate să fie bărbat. Şi pe bărbat să-l chemeeee….ăăăă…Vasile. De ce aşa? Păi ăsta-i primul nume ce mi-a venit în minte. Şi Vasile ăsta (adică Moartea) să arate ca un om normal, să îi placă şi un pahar de alcool. De tărie. Să fie îmbrăcat ca mine şi ca tine. Ei, aşa parcă e mai uşor să mori!

Hai că sunt în cărţi! Mi-a revenit inspiraţia. Ia să-i găsesc un titlu la toată aiureala asta! Păi, Vasile o să vină seara. Că e mai spectaculos aşa. Plus că peste zi lumea mai e pe la serviciu. Parcă nu mi-ar plăcea să mor la serviciu…tot mai bine e acasă, cu tot confortul. Am să-i pun titlul: „Ghici cine vine la cină”. Acuma numai să nu creadă lumea că mă refer la filmul cu acelaşi titlu. Păi atunci am să adaug la titlu şi următoarea chestie:” nu e vorba de celebrul film”. Asta ca să fie clar.

Şi chiar am scris povestirea cu pricina. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă pe blogul meu!

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Sărăcie

Trăim într-o stare de sărăcie. Cei mai mulţi dintre noi. Nu discut aici despre aceia care dispun de averi mari şi care n-au fost afectaţi de criză.

Eu unul ştiu că nu trăiam foarte bine nici înainte de criză, dar mă descurcam binişor. Criza însă mi-a pus capac  şi am ajuns într-o situaţie destul de dificilă. Noroc că mai sunt second hand-uri de unde îmi mai iau câte o haină (se mai gasesc şi lucruri bune pe acolo, nu numai gunoaie) şi noroc de talcioc, de unde pot să iau la preţ de nimic  diverse chestii care-mi trebuie prin casă. Acolo la talcioc, toţi suntem săraci: şi vânzătorii şi cumpărătorii. Este un adevărat paradis al săracilor. Oferta este diversă: electrocasnice, bijuterii, îmbrăcăminte, piese electronice sau mecanice, unelte, cărţi şi câte şi mai câte. Când merg pe acolo mai stau de vorbă cu unul sau cu altul. Majoritatea sunt pensionari sau şomeri. Nevoia îi împinge să vândă ce mai au prin casă ca să-şi cumpere mâncare sau medicamente. Cărţile nu ţin de foame, aşa că sunt scoase pe tarabă. Am văzut însă regretul în ochii multora dintre cei care erau nevoiţi să renunţe la aceşti prieteni (la cărţi fac referire) pentru a nu muri de foame.

Sigur că sărăcie este peste tot în lume şi oamenii fac gesturi disperate pentru a face rost de bani, pentru a trăi. În Afganistan un taliban, pe capul căruia americanii puseseră o recompensă (nu prea mare, doar 100 de dolari), s-a predat soldaţilor întrebându-i dacă  poate primi  recompensa.

Şi ca să ne întoarcem la noi, una din veştile de astăzi este că Petrom a scumpit benzina. Nu cu mult, cu 6 bani pe litru. Că şi aşa aveam bani prea mulţi. Devine un lux să mai circuli cu maşina!

Un comentariu

Din categoria social

Între sacru şi senzual – Cristian Sergiu Ianza

Sâmbătă am admirat la Galeriile „Pod-Pogor” din Iaşi, o expoziţie de ceramică şi sculptură a lui Cristian Sergiu Ianza.

Cristian Sergiu Ianza s-a născut la Lupeni, la 5 ianuarie 1958 şi este absolvent al Academiei Naţionale de Artă “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Ceramică, promoţia 1985. Din anul 1984 şi până în 2010 a organizat zeci de expoziţii personale. Nu au lipsit, de asemenea, nici expoziţiile de grup pe care le-a început din 1986. Are numeroase apariţii la edituri şi în publicaţii din România şi Germania, precum şi lucrări expuse în diverse instituţii şi locuri publice din Germania – Kronach şi Nurnberg-Furth. De asemenea, are multe lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Olanda, Franţa, Italia, U.S.A., Canada, Japonia, Ungaria etc.

Ianza este un artist care trăieşte când în România, când în Germania şi spera ca la un moment dat să se mute în Grecia.

Va las să-i admiraţi operele:

Scrie un comentariu

Din categoria artistic

Cum mi-am lichidat şefu’- Episodul 3

Conduc cu viteză moderată. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Frânez brusc şi trag pe dreapta. Cobor geamul de la portieră şi strig:

– Hei, Sue!

Tipa după care strig se face că nu aude şi merge mai departe. O urmăresc şi eu cu maşina. La un moment dat se întoarce brusc şi vine lângă portieră.

– Nu stau de vorbă cu necunoscuţi, mai ales la ora asta! îmi trânteşte Sue.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. Sue e prietena mea cea mai buna. Mai am eu una, dar e bine ca să nu ştie de ea. A fost plecată câteva zile la măsa că e bolnavă. Chiar mi-a lipsit. Acuma se joacă cu mine.

– Păi atunci să facem cunoştinţă: eu sunt prinţul din Cartierul de vest şi aş vrea să fim prieteni. Da’ prieteni apropiaţi, dacă mă-nţelegi…

Sue deschide portiera, se aşează pe scaun şi se lipeşte de mine.

– Aşa de apropiaţi e bine? întreabă ea pe un ton languros.

– Cred că pentru început e bine şi aşa!

– Ei, dar ce ai pe banchetă? mă chestionează ea după ce aruncă o privire în spate.

– Am de făcut o livrare, mi-a dat şeful de treabă!

Şi chiar că mi-a dat de treabă, cu vârf şi îndesat. Cu ochii la formele aerodinamice ale lui Sue, uitasem complet de cele trei cadavre cu care mă plimb în noapte.

– Şi livrarea asta nu mai poate aştepta până mâine? mă întreabă ea cu subînţeles.

Mă uit la Sue. Doamne, da’ bine mai arată! Îmi vine să las baltă totul şi să merg cu ea acasă, dar trebuie să scap de „coletele” ce le am în maşină.

– Uite cum facem: te las la mine acasă şi eu rezolv repede cu livrarea şi pe urmă vin şi ne facem de cap.

– Ei, numai să nu găseşti locul ocupat dacă întârzii.

– Nu cred că se riscă cineva să-mi ia locul. S-ar putea să se trezească cu nişte găuri în plus, zic eu agitând pistolul în mâna dreaptă.

– Vai dar se poate? Un prinţ nu se comportă aşa, spune Sue cu o voce miorlăită.

Nu ştiu de ce, dar eu o găsesc grozavă şi când se strâmbă aşa.

– Un prinţ din Cartierul de vest chiar aşa se comportă, scumpo!

Demarez în trombă spre casă. E cam riscant pentru că trebuie să ocolesc cam mult, dar ce nu fac eu pentru Sue.

Ajungem fără probleme în faţa casei mele. Ne sărutăm lung. Îmi vine iar să uit de toate şi să intru cu ea în casă. Mă stăpânesc însă. Cu greu. Sue coboară şi se duce spre uşa de la intrare . Eu demarez rapid, fără să mă mai uit în urmă. Mă grăbesc să ascund cadavrele ca să mă pot întoarce cât mai repede.

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

2 comentarii

Din categoria literatura