Arhive lunare: Aprilie 2013

Sărbătoarea liliacului împreună cu Draga Olteanu

Sâmbătă 27 aprilie am fost  la Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Iaşi, la Sărbătoarea liliacului. Invitată de onoare a fost   marea actriţă Draga Olteanu, alături de care s-a aflat şi maestrul Dionisie Vitcu.

P1330994

 

Dionisie Vitcu a făcut o prezentare a marei actriţe, povestindu-ne şi întâmplări de la filmări.

P1340010

Am să povestesc una dintre aceste întâmplări pentru cei ce nu au fost ieri. Maestrul Vitcu, însoţit de regretatul actor Teofil Vâlcu, trebuia să fie la o filmare undeva în ţară. Până acolo au mers cu trenul şi au ajuns târziu în noapte. La locaţia de filmare toţi dormeau, dar într-una dintre camere era întinsă o masă ca-n poveşti. Cei doi actori ieşeni au fost foarte plăcut impresionaţi de modul cum au fost întâmpinaţi şi s-au aşezat la masă, fiind morţi de foame de pe drum. Apoi au mers la culcare. A doua zi dimineaţă s-au trezit în plin scandal. Se pare că masa respectivă nu era pregătită pentru actorii veniţi de la Iaşi,  ci era pentru filmarea din ziua respectivă. Producătorul tuna şi fulgera pentru că nu putea avea loc filmarea pentru că masa nu arăta cum trebuie. Dionisie Vitcu şi Teofil Vâlcu nu au avut curaj să recunoscă că ei erau autorii dezastrului. În schimb Florin Piersic, care era vedeta filmului, a luat vina asupra lui, alegându-se cu nişte cuvinte dulci.  Doamna Draga Olteanu care era regizoarea filmului a mers rapid la un restaurant unde a comandat ( pe banii ei) ceea ce trebuia pentru a reface masa pentru filmare. Şi totul a fost în regulă până la urmă.

P1340019

 

Doamna Draga Olteanu ne-a povestit cum a realizat senariul şi cum s-a filmat „Dumbrava minunată”, ecranizarea după cartea lui Mihail Sadoveanu.

P1340015

Marea actriţă şi regizoare ne-a mărturisit că nu a fost mulţumită de modul cum regizorul filmului a interpretat scenariul scris de dânsa. Nici fiica marelui prozator, Profira Sadoveanu, nu a fost mulţumită şi i-a spus Dragăi Oltenu: „Duducă, d-apoi nu aşa ne-a fost vorba!”.  Trebuie să menţionez că Draga Olteanu a trebuit să obţină acordul familiei scriitorului pentru a se putea face ecranizarea şi a reuşit acest lucru după ce a interpretat scenariul filmului în faţa moştenitorilor lui Sadoveanu.

Publicul numeros a fost încântat ascultând poveştile Dragăi Olteanu.

Sarbato. liliac 1

 

Scrie un comentariu

Din categoria artistic

Iaşul – un şantier fără sfârşit

Astăzi am să vă prezint lucrările de amenajare ale Bulevardului Ştefan Cel Mare (şi Sfânt, desigur).

Ideea de a transforma această arteră într-o zonă exclusiv pietonală nu este rea. Dar este discutabilă calitatea lucrării şi aici mă refer în primul rând la piatra cubică care are vicii de montaj. E destul de periculos pentru doamnele şi domnişoarele ce trec pe acolo, deoarece riscă să rămână fără tocuri. Ca să nu mai vorbesc despre cablurile ce atârnă disgraţios pe nişte stâlpi improvizaţi.

P1330636

 

P1330637

 

Mai este şi o întreagă discuţie cu tăierea teilor din zonă, care chipurile ar împiedica trecătorii să vadă monumentele din vecinătate. Şi aşa şi este! Acum cablurile pot fi văzute mult mai bine!

Şi, pentru că se apropie Paştele, edilii municipiului nostru s-au gândit să ne înveselească puţin şi au decorat stâlpii, pe mine derutându-mă puţin. M-au făcut să mă gândesc la Crăciun.

P1330639

 

Aşa mai uităm şi noi de lucrările ce incă nu s-au finalizat.

 

 

P1330647 P1330650

 

În faţa Primăriei au apărut două ouă însoţite de două lumânări. E bine că s-au gândit să pună două lumânări, altfel s-ar fi iscat discuţii diverse.

P1330640

 

Vor veni şi Sărbătorile şi noi vom paşte fericiţi, în timp ce şantierele vor continua să ne umple de praf maşinile, hainele, plămânii….

P1330648

Dar şi când vor fi gata, vom trăi ca-n rai! Chiar! Oare când vor fi gata?

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Gânduri despre scris

Scriitori

Scrisul este o meserie grea, deşi nu pare. Trebuie să înfrunţi foia albă de hârtie, sau ecranul la fel de alb al monitorului. Stai şi aştepţi să vină inspiraţia să-ţi dicteze ce să scrii. Mai înainte, când nu erai pregătit să scrii, aveai o grămadă de idei, îţi vâjâia capul de atâta inspiraţie înghesuită în el.
Acuma stai încruntat şi nu mai ai nicio idee. Te uiţi pe geam la oamenii ce trec într-o parte şi în alta . Ai putea scrie povestea femeii ce tocmai ţi-a atras atenţia. Te ridici de pe scaun şi o urmăreşti cu privirea. „Superbă”, comentezi tu.
E greu cu scrisul ăsta! Dar şi să trăieşti viaţa de zi cu zi e greu. Ţie ţi se pare foarte complicat să scrii despre viaţă. Dar să o trăieşti cum este?

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Muzeul lui Ioan Grămadă- episodul 4

P1310024

Aşa cum am promis, am să continui incursiunea prin Muzeul lui Ioan Grămadă de la Câmpulung Moldovenesc.

P1310081

P1310085

P1310086

Mai jos o sobă pe care este expusă o pictură naivă.

P1310082

P1310083

P1310084

Una dintre primele traduceri din arabă:

P1310088

Ioan Grămadă a construit o anexă în care a expus documente şi obiecte ce vorbesc despre Bucovina şi mai ales depre zona Câmpulung Moldovenesc.

P1310092

P1310093

Mai jos un exponat foarte interesant: un atestat de moralitate pentru primar.

P1310096

Galeria primarilor de la Câmpulung Moldovenesc:

P1310097

P1310101

P1310100

Mă opresc aici, dar încă nu am terminat . Mai am şi alte chestii interesante de prezentat.

Aşa că voi reveni cu fotografii de la Muzeul lui Ioan Grămadă.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Iaşul- oraşul şantierelor fără sfârşit?

Oraşul Iaşi este un şantier. O mulţime de străzi importante sunt săpate şi arată ca o arătură.

Iată mai jos cum arată Strada Lascăr Catargiu:

P1330593

 

Este bine că s-au obţinut mulţi bani pentru aceste lucrări şi sunt de acord că trebuie făcute cât mai repede. Dar nu pot fi de acord cu modul cum firmele ce se ocupă de aceste lucrări îşi fac treaba. Organizarea şantierelor lasă mult de dorit şi , în unele cazuri, chiar este periculos pentru participanţii la trafic.

Iată cum arată gurile de canal pe Strada Sarmisegetuza:

P1330395

 

Şi tot pe această stradă, firma care efectuează lucrările s-a apucat să sape trotuarele de pe ambele părţi ale străzii, plus jumătate de stradă. Pe unde să mai circule riveranii? Nu se putea finaliza trotuarul pe o parte şi abia pe urmă să se lucreze la cel de pe partea opusă? Întreb şi eu pe cei din Primărie , care ar trebui să supervizeze cum se efectuează aceste lucrări.

P1330396

 

P1330399

 

Şi pe Strada Lascăr Catargiu poate ar fi fost necesară o altă abordare, nu dezafectarea unei lungimi aşa de mari a străzii, având în vedere că pe această stradă sunt multe case şi instituţii.

P1330585

 

P1330589

 

Poate ar trebui verificate şi anumite soluţii improvizate de constructorii străzii, cum ar fi paletul de lemn pus peste şanţ din poza de mai jos:

P1330592

 

Aştept cu interes finalizarea acestor şantiere care au dat peste cap circulaţia din oraş. Ca să nu mai vorbesc de aspectul acestuia.

Dar până atunci voi reveni cu fotografii şi din alte zone ale Iaşului.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Unde soarele răsare – Povestea Alinei (4). Români de dincolo de graniţă

Vă prezint mai jos ultima parte din povestea Alinei, românca stabilită în Japonia.

poză (2)

„Între timp mi-am mai găsit un job seara la un karaoke bar 3-4 zile pe săptămâna . La început mi-a fost destul de greu cu programul având în vedere că lucram şi dimineața de la 9:00 la 13:00 iar seara de la 20:00 la 1:00,dar mi-am intrat în ritm destul de repede. Munca de seara e mult mai bine plătită , dublu faţă de serviciul de zi. Mulţi ar zice că lucrez prea mult,dar cu toate acestea îmi fac timp pentru familie, prieteni si pentru mine, prefer o viaţă activă decât o viaţă de colivie.
După 2-3 ani de zile m-am adaptat atât de bine la viaţa de aici că aveam impresia că m-am născut efectiv în Japonia, pentru asta am de mulțumit familiei mele de aici şi japonezilor în general pentru că m-au adoptat pur şi simplu. Nu m-am simțit respinsă niciodată pe motiv că aş fi străină, ba  din contra am fost primită cu braţele deschise, dacă ești bun la jobul tău nu contează ce culoare ai , eşti apreciat oriunde. Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la japonezi sunt serviciile pe care le prestează în orice domeniu: „clientul, stăpânul nostru” e o regulă de aur care se aplică cu sfinţenie indiferent de poziția socială a clientului , poate fi îmbrăcat în zdrenţe că tot va fi tratat cu respect şi mai ales buna voinţă.
Asta e un lucru căruia îi duc lipsa atunci când merg în vizită în România şi când vreau să cumpăr câte ceva şi trebuie să aştept vânzătoarea să termine de vorbit la telefon, sau sa-şi termine cafeaua sau altceva ce nu intra în atribuțiile ei la job , că-mi vine să o iau de guler şi să o zgudui până învață să-si facă treaba pentru care e plătită așa cum trebuie .
Ca veni vorba de zguduială , unul din lucrurile cu care a trebuit să mă obişnuiesc , au fost cutremurele! Da! În primii 2-3 ani săream ca arsă la orice tremurat şi într-un an sunt zeci de cutremure pe care le simți . Îmi aduc aminte la primul cutremur pe care l-am simțit eu în Japonia, era noapte, dormeam şi am sărit ca un arc strigând la soțul meu: cutremur! Era cam de 2-3 grade maxim şi al meu soţ somnoros s-a întors calm spre mine învelindu-mă , m-a luat în braţe şi mi-a zis adormit: da,da,cutremur , stai liniştită dormi la loc! Eu am rămas mai mult decât blocată , cum adică : da,da, e cutremur ,stai liniştită şi dormi?!? Eşti dus cu capul?!? Gândeam eu la vremea aia, ei bine după 2-3 ani  i-am dat dreptate! La 2-3 grade nici nu mă obosesc să deschid ochii, mă leagănă numai bine, pe la 4 grade deschid ochii puțin atentă, dacă e scurt cum de obicei sunt marea majoritate, adorm la loc fără nici o grijă.  Am prins câteva cutremure mari care au reușit să mă sperie,  dar nimic nu se compara cu dezastrul din 11 Martie 2011! De obicei cutremurele ţin câteva zeci de secunde, maxim un minut, în martie însă când pământul a început să se zguduie minute în şir, aproape 5 minute, mi-am zis clar că ăla trebuie să fie sfârşitul lumii de care se tot vorbea, eram sigura ca undeva pământul se crapă în două precum în filme! Ca urmare a acestui cutremur, cea mare insula a Japoniei , Honshu,  s-a deplasat cu 2.5 metri. Ce a urmat cutremurului a fost şi mai cumplit, tsunamiul care a măturat în calea lui oraşe întregi şi a luat viaţa a aproape 20000 de persoane, m-a îngrozit ! Să nu mai vorbim de Fukushima …Ce să mai, dezastrul a dat cu Japonia de pământ . Partea frumoasă a lucrurilor o reprezintă oamenii acestei ţări , japonezii sunt un popor care nu-şi plâng de mila, ei au în vocabularul lor un cuvânt pe care-l auzi la orice pas şi împrejurare: „gambate”! Înseamnă : lupta ! E un cuvânt de încurajare, îl spui cuiva când pleacă spre serviciul lui, îl spui copilului când se străduieşte să învețe ceva, îl spui cuiva în suferinţă  etc. Japonia s-a scuturat şi a pornit rapid refacerea cu o viteză şi seriozitate ce a uimit o lume întreaga . Ai mei panicaţi mă chemau în România , în condițiile în care marea majoritate a străinilor au rupt aeroporturile în drum spre ţările de baştină,eu am rămas, aici e casa mea în fond şi la urma urmei, şi la bine şi la rău ! Şi cu astfel de oameni în jurul meu nu aveam de ce să-mi fie teamă. Am ajuns să iubesc această ţară şi oamenii ei, mă simt ca acasă şi asta îmi face viaţa mult mai uşoară departe de România , pe care am s-o iubesc până la moarte. Îmi face o imensă plăcere să revin în România de fiecare dată, sunt mandră că sunt româncă şi nimic din toate mizeriile politice sau de alt fel, nu-mi vor schimba părerea despre România , e o ţară minunată cu oameni deosebiti!
Cam asta e povestea mea pe foarte scurt aici în Japonia, am pornit la drum din curiozitate şi am ajuns să-mi găsesc destinul în Ţara Soarelui Răsare !”
Festivalul portyului Mikoshi

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Românii din străinătate- povestea unui român căsătorit cu o japoneză(partea a II-a)

Nicolae Sirius

Voi continua povestea lui Nicolae Sirius, un român căsătorit cu o japoneză. În fotografia de mai jos este soţia lui Nicolae Sirius.

hiroko_top

 

 Prima călătorie în Japonia

Ajungem la gară şi… trenul… în staţie. Ne-am urcat repede în tren şi-o întreb pe soţie ce facem dacă vine naşu. Ea n-a înţeles despre ce-i vorba şi n-a zis nimic. A trecut controlorul pe lângă noi de câteva ori. Zicea din când în când câte ceva. Bănuiam că cere bileltele la control.  Soţia stătea nepăsătoare. După ce coborâm o văd că se îndreaptă spre casa de bilete şi cumpără două bilete. Mă, mă gândeam eu, fata asta e ciudată. Adică trece controlorul pe lângă tine, scapi bazma curată, cobori din tren şi te prinzi să-ţi cumperi bilet. Oricum, parcă împins de-o anume curiozitate o întreb, dar aşa, puţin mai pe ocolite: de unde ştie cel de la casa de bilete de unde ne-am urcat noi în tren? Păi, zice ea, asta e treaba noastră nu a lui. Peste două zile de la acea întâmplare era nunta şi luam aer în piept, adânc, să fac faţă împrejurărilor. Cum am ajuns la nuntă, cu taxiul, boiereşte, o văd pe soacră că i-ar îşi aruncă o privire ca un fulger spre mine. Căutam s-o ocolesc dar, ca necazul, îmi apărea în faţă când mă aşteptam mai puţin. Ceremonia nunţilor japoneze e deosebit de frumoasă. O adevărată paradă de costume. Mai ales chimonourile cusute cu fir de aur sau de argint; sunt o adevărată minunăţie. În general nunţile se ţin în hoteluri de lux sau în locuri special amenanjate. În unul din acele localuri  am intrat de mai multe ori. Propietarul a cumpărat opere de artă din Europa: picturi, mobilă veche, sculpturi, etc. Pentru că în funcţie de valoarea investiţiei- la care se adăugă, fireşte, rafinamentul ce oglindeşte investiţia-, sunt calculate preţurile. Nunta la care am fost invitaţi prima dată s-a ţinut într-un hotel de lux. Aş fi vrut să ţină mai mult. Mai ales după ce ne-am aşezat la masă. O masă delicioasă şi băutura tot la fel. După ce am luat câteva păhărele mă întreabă cineva de la masă dacă îmi place vinul. Soţia mi-a tradus şi i-am spus că nu beau decât un pahar de vin. Omul s-a scărpinat puţin în cap nelămurit după care a lăsat să treacă ceva timp urmărind ce fac şi după ce-am mai luat câteva păhărele iar m-a întrebat acelaşi lucru. Atunci i-am spus ce auzisem c-a spus renumitul matematician Grigore C. Moisil. Şi anume că un om nu poate să bea decât un pahar de vin după care devine alt om, care, la rându-i, are dreptul să bea un pahar de vin. Şi aşa mai departe. Omul a râs cu poftă şi-a transmis vestea la mesele vecine. Oricum, în acea înprejurare am primit invitaţie la un festival care se ţinea a doua zi chiar în oraşul în care s-a născut soţia. Am mers la festival şi foarte curios, festivitatea se încheia printr-un concurs. Cine poate să bea cel mai repede o sticlă de bere. În partea de sud a Japoniei e cald din primăvară până la sfârşitul toamnei şi berea acolo e băutura preferată. Japonezii consumă foarte puţin vin iar băuturile tari, cum ar fi vodca sau whisky, le ocolesc. Numai că, să iei parte la un concurs de băutură, e cu totul altceva. Adică, mă gândeam, ce să fac… să mă întrec la un pahar de bere? Însă soţia a insistat spunându-mi că nu-i frumos să nu iau parte la un concurs într-o comunitate unde orice bărbat ia parte. Bun, m-am lăsat convins deşi nu eram posedat de nici un sentiment de bucurie.

Imediat ce s-a făcut repartizarea sticlelor de bere şi s-a pregătit totul pentru demararea concusului soacra s-a aşezat într-un loc de unde putea să mă vadă mai bine deşi se prefăcea că discută cu nişte vecine. Pun sticla la gură, ţin de ea binişor să n-o scap pe gât, dar cum luam o înghiţitură mai bună mi se părea că soacra, din mică şi durdulie cum era, se subţia şi se înălţa, că atunci când am sorbit ultima parte a licorii mi s-a părut c-o văd că dă cu capul de lună. Am tresărit. În realitatea, imediat ce-am fost declarat oficial câştigătororul concursului, soacra s-a-ntors pe călcâie ca-n armată şi n-am mai văzut-o până în ziua când am plecat, la aeroport. Dar tot la fel, totul s-a terminat fără îmbrăţişări şi fără oferiri de flori. Atunci i-am spus soţiei că n-aş putea locui în Japonia. Dar viaţa are drumul ei. Nu poţi şti niciodată ce se întâmplă mâine. După ce-am plecat din Japonia ne-am gândit să ne stabilim în Europa. Numai că nu eram decişi unde anume. Am umblat noi o jumătate de an prin Austria, o jumătate de an prin Romania după care ne-am decis să ne stabilim în Germania, la Dusseldorf. Am ajuns acolo decişi să deschidem o afacere. Soţia însă nu s-a putut acomoda. Japonezii sunt obişnuiţi să trăiască în comunităţi… Şi dacă locuieşti undeva unde nu cunoşti limba, eşti pianist obişnuit să concertezi şi vezi că nu mai poţi face nimic, e greu. In plus se născuse a doua fetiţă. Chieltuielile erau mari. Primul lucru pe care l-am cumpărat a fost un pian. După aceea maşină. Mobilarea apartamentului. Etc. După un an am început să discutăm dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem în Australia. Acolo practic am cunoscut-o pe Hiroko. După puţin a decis să nu se mai întoarcă în Japonia. Pe mine tot ce mă lega de Australia era faptul că acolo reuşisem să fac ceva. Câştigasem prin concurs două burse de la Australia Council for the Arts. Un premiu de la Ministerul Culturii din Melbourne. Mi se jucase două piese de teatru. Fusesem elogiat într-un film documentar împreună cu alţi trei scriitori australieni. Lucruri pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să le realizez, ţinând mai întâi cont de faptul că ajunsesem acolo total necunoscut.

Deşi soţia a fost de acord cu acest lucru a vrut mai întâi să meargă să-şi vadă părinţii. După ce-a ajuns acasă mi-a trimis un credit card din partea mamei ei. Prima mea reacţia a fost aceea de a i-l trimite înapoi, însă soţia a insistat să nu fac asta.  După aceea m-a convins să merg în Japonia fiindcă părinţii ei vor să ne dea o propietate. Ca să nu mai spun că Sara mă suna în fiecare zi şi mă chema. Când am ajuns în Japonia, în primele zile Sara mă lua de mână să mergem să ne plimbăm şi cum vedea pe cineva care trecea pe stradă îi spunea că şi ea are acum tată. Un lucru ce m-a făcut să meditez asupra lui aşa cum mă frământa şi procesul de adaptare a omului ce printr-o anume împrejurare îşi schimbă brusc cursul vieţii, trăind într-o comunitate ce-l poate surprinde cu alte valori morale sau spirituale. O simplă călătorie de o săptămână sau două într-o ţară despre care scrii o carte în care descrii vârfurile munţilor sau văile pe lângă care ai trecut, cu pretinsa convingere că ştii totul despe acea ţară, e ca nostalgia despre iubirile ce numai în gând ţi-au apărut. Abia după ce m-am întors în Japonia şi-am locuit, aş putea spune, destul, înclin să cred c-am început să desluşesc mai multe lucruri din tainele unei culturi care nu se vrea uşor cunoscută.  „

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized