Arhive lunare: Iunie 2013

Însoţitor în noapte

mormant

Maria tocmai ieşise de la prietena ei Elena, cu care petrecuse câteva ceasuri foarte plăcute. Nici nu observase că se făcuse aşa de târziu. Îşi făcu curaj şi porni spre casă. Se gândi să scurteze prin cimitir, pe acolo drumul spre casă era mult mai scurt.

Ajunse la poarta cimitirului şi o cuprinse frica. Nu avea curaj să intre acolo la ora aceea târzie.

– Aţi păţit ceva? o întrebă un domn care parcă apăruse din pământ.

Maria îl studie cu atenţie şi ajunse la concluzia că e de încredere.

– Mă grăbesc spre casă şi mă gândeam să merg prin cimitir, dar mi s-a făcut frică să merg aşa singură.

– Dacă doriţi, vă pot însoţi eu în traversarea cimitirului. Întâmplător am acelaşi drum.

Maria acceptă ajutorul, după ce îl mai privi o dată cu atenţie. Domnul respectiv, Gică cum se prezentă el Mariei, se dovedi un companion plin de farmec. Îi spuse însoţitoarei  o grămadă de bancuri, astfel încât aceasta uită de orice teamă.

– Sunteţi deosebit de comic, domnule Gică, îi spuse Maria zâmbind.

– Ei, să vedeţi ce simpatic eram când eram viu.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Târgul de ceramică Cucuteni 5000 de la Iaşi

P1340893

 

La Iaşi, în Parcul Copou, s-a deschis târgul anual de ceramică Cucuteni- 5000. Vă las să admiraţi creaţiile meşterilor populari prezenţi acolo.

P1340897

 

P1340898

 

P1340902

 

P1340904

 

P1340906

 

P1340910

 

P1340912

 

P1340917

 

P1340929

 

P1340933

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

SMS

SMS

Eram în camera de hotel, tocmai terminasem o nouă zi de alergătură pentru a rezolva treburile firmei. Mă instalasem în fotoliu şi mă pregăteam să o sun pe Sanda, prietena mea care era în celălalt capăt de ţară, când mobilul mă anunţă că primisem un mesaj. Am constatat că era chiar de la ea. Am deschis mesajul cu zâmbetul pe buze dar, citind-ul, acesta se scurse şi se sparse pe podeaua camerei. Mesajul era năucitor pentru mine:

„ Dragul meu trebuie sa ne despartim. Iubesc pe altul. Nu insista. Hotararea mea este irevocabila.”

Am rămas blocat  cu mobilul în mână neştiind ce să fac. Cu o zi în urmă vorbisem cu ea şi imi zicea că mă iubeşte, că sunt dragostea vieţii ei şi acum, ASTA?

Îşi găsise aşa repede pe altcineva?

Telefonul  mă avertiză că mai sosise un mesaj. Era tot de la ea. Mi-era şi frică să-l mai deschid. Am făcut-o totuşi, curiozitatea era mai mare decât frica. L-am citit şi am simţit că îmi revine inima la loc.

„Iubi imi pare rau. Mesajul  nu era pentru tine. Te iubesc si te astept sa te întorci.”

Şi eu care îmi făcusem griji degeaba.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Plecare

Extra povestire

 

Avusesem o zi de groază la serviciu. Parcă erau cu toţii nebuni: ţipau unii la alţii, dar cel mai tare la mine. Şi toate belele se spărgeau în capul meu. Şeful de la întreţinere, ăla fiind subsemnatul, era mereu ţapul ispăşitor pentru tot ceea ce nu mergea în firmă.

Dar acum eram acasă şi încercam să mă relaxez în compania unui pahar de whisky. Deşi mă mai calmasem puţin, simţeam că ceva nu e în regulă cu corpul meu.

Se auzi soneria de la uşă. Am deschis-o şi am constatat că în cadrul ei stăteau doi tipi cu ochelari de soare la ochi, deşi afară nu era o zi însorită.

– Am venit să te luăm, zise cel din stânga în timp ce îşi scoase ochelarii. Avea ochii mari şi negri.

– Deja ai depăşit termenul de şedere pe planeta asta, adăugă cel din dreapta.

N-am apucat să mai spun nimic pentru că unul dintre cei doi a scos un aparat, ce semăna cu un telefon mobil, şi mi l-a lipit de braţ. Dintr-o dată n-am mai ştiut de nimic. Mi-a rămas doar amintirea unei planete albastre.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Întâlnire

extrater.

Mergeam pe bulevard, cu gândul la treburile zilnice, când m-am întâlnit cu John.

– Hei, ce faci? l-am abordat eu. Nu te-am mai văzut de un secol!

– Ei, cred că au trecut chiar două secole de când n-am mai dat pe aici!

– E posibil! Arăţi de parcă ai fi picat din cer. Pe unde ai umblat?

– Am străbătut vreo două galaxii, aşa că e normal să fiu un pic picat din cer.

– Daaaa…te cred! am exclamat eu râzând de gluma lui John.

Râsul mi-a îngheţat pe buze când acesta şi-a deşurubat capul, l-a pus sub braţ şi a dispărut într-un nor de praf…stelar.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Surpriză în noapte

grasa

 

D. şi G. au plecat, cu maşina de serviciu, cu noaptea în cap din Bucureşti către Iaşi. Au ajuns cu bine, în mod cu totul inexplicabil nu au întâlnit pe drum decât trei radare, pe care au reuşit să le fenteze fiind anunţaţi prin staţie  despre prezenţa lor pe traseu.

Cei doi au rezolvat în timp record problemele de serviciu pentru ziua respectiva şi au mers să se cazeze la hotel. A doua zi mai aveau programată o întâlnire de afaceri la ora zece dimineaţă, dar până atunci se puteau relaxa puţin. Au mers la un restaurant unde au luat masa, bine stropită cu vin de Cotnari şi, pentru că vinul era bun, şi-au luat şi ceva provizii în camera de hotel.

D. şi G. s-au pus pe băut ca nişte adevăraţi profesionişti. Târziu în noapte s-au gândit să facă puţină mişcare, dar pentru asta aveau nevoie de nişte partenere. Au deschis ziarul local la rubrica „Ea pentru El” şi au început să dea telefoane în căutarea unor partenere de distracţie. Ca un făcut, nu răspundea nimeni la numerele de telefon pe care le formau. Probabil că domnişoarele respective erau ocupate la ora aceea târzie.

Când erau aproape să epuizeze lista, le-a răspuns o voce suavă. G., care vorbea cu ea, deja se încinsese şi stabili cu respectiva domnişoară să meargă la ea, să o preia şi să o aducă la hotel. O întrebă dacă nu are o prietenă disponibilă, ca să aibe şi D. ocupaţie. Vocea de la telefon îl asigură că treaba se rezolvă.

G. luă un taxi şi merse să le aducă pe fete, în timp ce D., care era puţin mai turtit de băutură, rămase în aşteptare la hotel. Când ajunse la adresă, G. constată că era mare diferenţă între vocea suavă de la telefon şi aspectul fizic al domnişoarei. De fapt ambele fete (vorba vine) erau urâte în draci: una era grasă cu o faţă care nu te atrăgea deloc, iar cealaltă era foarte slabă şi cu o privire încrucişată de te lua ameţeala.

G. le urcă în taxi şi merse cu ele la hotel, unde le zise să aştepte în faţa intrării. Parcă nu-i venea să meargă cu ele în cameră. Urcă sus şi îi spuse lui D. :

– Hai până jos să vezi ce am adus!

– Păi de ce nu le-ai adus în cameră? întrebă tovarăşul lui nedumerit.

– Lasă, hai jos să le vezi!

Coborâră amândoi până la intrarea în hotel. Când le văzu pe cele două, D. simţi că leşină.

– Băi, da’ altele mai urâte n-ai putut să găseşti? îi spuse lui G.

– Asta-i marfa, ce să fac? se scuză G.

– Mie mi-a trecut cheful, spuse D., uitându-se urât la cele două.

– Băi, nici eu nu mai am niciun chef, mărturisi G.

Se duse la fete şi le spuse că s-au răzgândit, dar că le vor da nişte bani pentru deranj plus bani de taxi ca să se întoarcă acasă.

– Dar tu ce ce te ocupi în cursul zilei, o întrebă pe cea grasă.

– Păi lucrez la Socola.

– Ce-i aia Socola? întrebă G., care nu cunoştea oraşul.

– Spitalul de nebuni, sunt asistenta acolo.

G. avu un şoc. După ce îşi reveni, o întrebă:

– Şi fata cealaltă e colegă de-a ta?

– Aaa…nuuu! Ea e o pacientă de la spital!

 

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Românii de dincolo de graniţe- Nicolae Sirius (Japonia)

N.Sirius

 

Scriitorul Nicolae Sirius vorbind despre adaptarea în ţara soarelui răsare:

Adaptarea…

sau vârsta împlinirilor

 

Japonia, în comparaţie cu oricare altă ţară de pe continentul european, care, extinzându-se, a format noul conglomerat de ţări bine dezvoltate-  SUA, Noua Zeelandă, Australia şi Canada, ar fi putut rămâne o ţară a trecutului dacă din întâmplare n-ar fi luat parte în al doilea război mondial.  Acea înfrângere i-a dat de gândit. Până atunci japonezii au avut puţin de furcă cu mongolii, chinezii şi coreenii, care, în număr mic, din când în când, i-au atacat dar s-au retras. Deci, se poate spune că Japonia, o ţară săracă în trecut, n-a reprezentat o adevărată ţintă… Iar izolarea, într-un fel, i-a creat anumite avantaje. S-a dezvoltat spiritual însă (după cum spun izvoarele) odată cu apariţia primului împărat, care, zice-se, a coborât din cer. De-atunci s-a păstrat o evidenţa riguroasă privind scaunul imperial. Lucru nemaiântâlnit la nici o altă naţie.  Şi totuşi se pare că în vremuri foarte îndepărtate japonezii au fost vizitaţi de europeni.

Eram într-o zi, la începutul şederii mele aici, pe o terasă când am auzit pentru prima dată cuvântul CASA  în japoneză, şi-am tresărit. Am întrebat-o pe soţie ce înseamnă şi mi-a spus că umbrelă. Atunci am vrut să ştiu cum îi spune la CASĂ în japoneză şi ea mi-a spus că IE. (Deci ceva care ”adăposteşte” corpul.) După o vreme am mers să vizitez un muzeu. În faţa acelui muzeu era un complex amenajat să redea viaţa japonezului de odinioară. Ce m-a frapat a fost forma caselor. Arătau ca nişte umbrele (un fel de umbrar) şi erau acoperite cu un fel de trestie. Nu peste mult cineva m-a invitat să văd un cimitir vechi, descoperit din întâplare.  Cu acea persoană vorbeam în engleză dar mi-a reţinut atenţia cuvântul BOCI (a boci/plânge) pe care el l-a pronunţat în japoneză de mai multe ori când tot încerca să-l traducă în engleză. Atunci am fost curios să ştiu mai multe lucruri despre acel cuvânt şi respectivul mi-a spus  că e un cuvânt vechi, foarte rar folosit şi, că, practic, se referă la cimitir.

Dacă aş fi fost un înstărit m-aş fi prins să fac documentare- o paralelă între două limbi despre care se ştie că sunt neînrudite, cu gândul că undeva poate există un filon, o legătură veche, necunoscută nouă. Numai că la vremea când aceste lucruri treziseră o anume curiozitate în mine mă aflam cu un bicior în barcă şi cu unul pe uscat. Practic nici nu ştiam dacă ar trebui să mă depărtez de ţărm sau să rămân locului.

 

Ca scriitor, dacă locuieşti într-o ţară a cărei limbă n-o ştii eşti mort. Bine, excluzând faptul că te afli pe-acolo tocmai pentru că vrei să scrii o carte. Dar o scrii în limba ta.

La tot ce m-am gândit atunci, c-ar fi mai bine, în acele condiţii ce implicau supravieţuirea într-o lume nouă pe care încercam s-o cunosc, a fost să păstrez o legătură cu limba maternă. Lucrul acesta poate să pară destul de banal însă are o anume motivaţie, ontologică, ca să spun aşa. Şi ca acest lucru să fie într-un fel şi profitabil, am început să demarez o campanie de schimb cultural, în colaborare cu primăria oraşului unde locuiam. După o vreme am colaborat şi cu ambasada noastră de la Tokio. Am organizat pe o durată de mai mult de zece ani sumedenie de spectacole. Invitând aici de la naişti până la cântăreţi de operă. În aceeaşi perioadă n-am scris în română decât un volum de poezie şi un roman care o să apară în curând. Mi-am tradus în schimb din română în engleză două piese de teatru, am scris o lucrare de religie comparată şi antropologie în engleză (ce-ar fi trebuit să apară de anul trecut dar o să apară anul acesta) şi un roman tot în engleză pe care sper să-l definitivez peste puţin. In rest… a fost viaţa de familie.

Oricum, ţinând cont de faptul că eu sunt român iar soţia japoneză, chiar dacă locuiesc în ţara ei şi trebuie să respect obiceiul casei, pentru că aşa este firesc, totuşi n-am încercat niciodată să adopt mentalitatea de tip japonez. Deci mi-am păstrat acel fel de-a gândi moştenit de la părinţi sau de la ţăranii din satul unde m-am născut.

În felul acesta nu m-am simţit nicodată (nici când am locuit în Australia, Austria, Germania) un om frustrat că nu se poate integra într-o societate, un om care se chinuie să facă pe plac altora, sau un om care s-ar considera în vreo împrejurare inferior pentru că ţara unde s-a născut trece de o bună bucată de timp printr-o stare de criză politică, economică sau de altă natură.

Am văzut uneori la TV documetare despre oameni care au venit aici şi s-au integrat foarte repede.  Şi erau într-adevăr bucuroşi. Alţii n-au putut să se integreze şi sufereau din acest motiv. Mie, însă, întreaga lor poveste nu mi-a spus nimic. Asta nu înseamnă c-am găsit ceva rău în bucuria celor care reuşiseră să se integreze sau că n-aş fi avut motiv să-l deplâng pe cel care nu se integrase.

 

Am scris aceste rânduri, începând cu prima mea vizită în Japonia, urmată de perioada de adaptare, pentru că există acea curiozitate, pe care aproape fiecare din noi şi-o manifestă într-o împrejurare sau alta, de a se întreba cum poate supravieţui, sau se poate integra un om într-o cultură ce-i total diferită de a lui.

Pentru un muzician, un pictor, scultor, sau un specialist în calculatoare, adaptarea e mai uşoară decât pentru un scriitor. Fiindcă scriitorul şi de vrea şi de nu vrea, se vede ca un bumerang ce odată aruncat dar nu şi-a atins ţinta, e pe drumul de întoarcere. Iar acela este limba lui maternă. Pentru că acela îi este cel mai bun punct de sprinjin în ceea ce vrea să comunice în scris. E aceasta o scuză? Nu! Nu-i nici cel puţin o vină. Cine şi-ar părăsi părinţii sau locul unde s-a născut numai ca să vrea să înfrunte necazuri? Şi dacă ar fi să regret acum n-aş reuşi decât să-mi fac mai mult rău.

Şi totuşi, exilul (chiar dacă nu scrii despre el, deşi-i la modă) îţi poate oferi o experienţă de viaţă pe care n-ai avea cum s-o cunoşti altfel. „

Scrie un comentariu

Din categoria literatura, social