Arhive lunare: Mai 2013

Românii de dincolo de graniţe- Nicolae Sirius (Japonia)

N.Sirius

 

„Am scris în linişte multă vreme… Ani în şir. Practic de când am plecat. Am făcut o selecţie din trei volume de versuri pe care le-am scris în trei ţări. Volumul se numeşte Exilul. O să apară la aceeaşi editură unde o să-mi apară romanul Amintirile unui însingurat.
Ar fi prea târziu acum să mă lamentez şi să spun ce-am pierdut… Am pierdut când am plecat din ţară mai mult de 100 de poezii şi nu regret. Cinsprezece i le trimisesem filozofului Constantin Noica care mi-a scris că i-au plăcut în mod deosebit. Nu regret pentru că aceste lucruri m-au îndârjit.

Unul din primele poeme pe care l-am scris după ce am fugit din ţară a fost ”Lume proastă.”

Lume proastă

A fost vopsit trecutul în roşu
şi i s-a pus deasupra
creastă de pupăză-
după care a fost aşezat pe casă, pe
fiecare scoarţă,
pe fiecare scaun,
pe fiecare varză pe care-o aveam la masă.
A venit primavara
şi eu nici n-am ştiut cum s-o numesc…
Nimeni nu-mi mai vorbise de ea niciodată.

N-o mai asculta pe bunică-ta, îmi spunea vecinul-
eu cred că-i demult moartă
dar îi place să gâdile pupăza pe creastă.
…Soarele avea ochi de şoim când îl priveam insistent din faţă
N-am învăţat nimic… N-am strâns nimic.
Erai şi tu la fel de tâmpită când
te-am întâlnit.
Ai luat trecutul
cu creastă de pupăză
de pe casa voastră
şi mi l-ai oferit.”

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Misiunea

Misiunea

Mă cazasem la hotel, conform instrucţiunilor primite de la centru. Aveam de îndeplinit o misiune obişnuită, fără prea multe bătăi de cap. Dar în practică nu puteai şti niciodată cum vor decurge lucrurile pe parcurs. Exista tot timpul o doză de suspans.

I-am mulţumit băiatului care mi-a dus bagajul până în cameră şi i-am dat un bacşiş corespunzător: nici prea mare, nici prea mic. Nu trebuia să atrag atenţia asupra mea şi nici nu era indicat să fiu recunoscut. Tocmai de aceea mă deghizasem: îmi vopsisem părul în negru şi purtam lentile de contact de culoare închisă. Îmi mai lipisem şi o mustaţă la culoarea părului. Uitându-mă în oglindă, nici eu nu mă mai recunoşteam.

Am început să cercetez camera. De fapt asta făceam de fiecare dată când eram în misiune. Trebuia să cunosc în detaliu locaţia pentru a-mi putea face aşa cum trebuie treaba pentru care eram plătit. Am ieşit pe balcon şi am constatat că am vedere spre parcul din apropiere. Mi-am îndreptat atenţia spre uşa de la balcon: se închidea şi se deschidea uşor, fără zgomot. Asta era bine!

M-am aşezat pe pat. Salteaua era aşa cum trebuie: nici prea dură, nici prea moale. Am verificat şi dulapul, asta în timp ce-mi scoteam hainele din valiză şi le puneam în ordine pe umeraşe. M-am mutat apoi în baie. Totul era în regulă şi acolo: papucii de casă, şamponul, săpunul, halatul de baie se aflau toate la locul lor. Am mai aruncat o privire în oglindă şi am verificat deghizarea.

Mi-am luat geanta în care aveam materialele necesare misiunii şi am ieşit din cameră. Înainte să trag uşa după mine, am scos o mică ruletă din buzunar şi am măsurat fanta de sub uşă şi grosimea acesteia. Erau O.K.!

Mi-era foame, aşa că m-am îndreptat spre restaurantul de la parter. I-am spus şefului de sală că vreau o masă mai retrasă. Acesta m-a condus până în capătul opus al încăperii şi a tras un scaun, invitându-mă să iau loc. Trebuia să recunosc că masa era amplasată exact cum doream eu: era în penumbră şi de acolo puteam supraveghea tot restaurantul, având şi vizibilitate asupra intrării.

Am întredeschis geanta, am scos laptopul şi l-am pus pe colţul mesei. Între timp chelnerul mi-a adus meniul şi am început să-l răsfoiesc, mai mult din curiozitate. Ştiam ce vreau să comand: obiceiul meu era să servesc specialitatea bucătarului, alăturându-i vinul recomandat din meniu.

În meseria mea amănuntele aveau o mare importanţă, aşa că eram foarte atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Era important să nu fiu recunoscut. Dacă s-ar fi întâmplat asta, misiunea ar fi fost ratată şi nu aş mai fi primit niciun ban.

La un moment dat, privind prin restaurant, am tresărit. Undeva la o masă l-am zărit pe Jean. Era uşor să-l recunosc pentru că nu era deghizat. Omuleţul cu pricina, care lucra şi el pentru cei ce mă angajaseră, avea nebunia de a nu se deghiza niciodată. De aceea îl şi recunoscusem imediat.

Şi totuşi, chiar nedeghizat, avusese multe misiuni reuşite. Dacă era aici, înseamnă că fusese trimis să securizeze misiunea. În doi era practic imposibil să ratăm scopul acţiunii noastre. Totuşi nu mă simţeam prea în apele mele cu Jean pe urme. Eram considerat cel mai bun profesionist al Agenţiei, cu o rată de reuşită de 100%. Nu credeam că aveam nevoie de o dublură. Mai ales că Jean o mai dăduse în bară, e drept că nu de prea multe ori.

Am avut grijă să nu mă trădez că l-am văzut. Nici el nu părea să mă fi recunoscut. Era şi greu cu deghizarea mea. Mi-am făcut de lucru cu laptopul până a venit comanda. M-am concentrat apoi asupra măncării şi băuturii. Da, făcusem o alegere excelentă! Obsedat de amănunte, nu am putut să nu observ unele mici nesincronizări ale chelnerului, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că nu avea o experienţă prea bogată.

Între timp Jean dispăruse din restaurant şi eu nici nu l-am văzut când a plecat. Asta nu era bine, începeam să-mi pierd concentrarea. Eram cam obosit de pe drum şi am luat hotărârea să merg să mă culc. Am introdus cardul în fantă şi liftul m-a purtat la etajul unde aveam camera. Cât am urcat am studiat puţin şi interiorul liftului, analizând inclusiv grosimea mochetei.       În timp ce mergeam pe hol, undeva după colţ, am auzit o discuţie. Fără să vreau am tras cu urechea.

– Maria crede că deja a venit în hotel! spuse o voce feminină.

– Probabil că mâine va acţiona, aşa că trebuie să fim cu ochii în patru, altfel ne-am ars! îi răspunse o altă voce mai puţin feminină.

Mi-a trecut imediat prin cap că vorbeau despre mine, aşa că am lungit pasul şi, când am ajuns la capătul culoarului, am constatat că nu mai era nimeni. Puţin mai încolo era uşa de la liftul de serviciu pentru personalul hotelului. Probabil că cele două persoane se urcaseră în lift. Mi-am continuat drumul până la cameră, uşor nemulţumit că fusesem recunoscut. Deşi mi se părea imposibil având în vedere noul meu look.

Ajuns în cameră, am făcut un duş scurt şi apoi m-am întins în pat cu telecomanda îm mână. Am adormit instantaneu şi m-am trezit dimineaţă în aceeaşi poziţie. Mi-am verificat geanta şi am plecat să-mi duc la îndeplinire misiunea. Dar nu înainte de a lua un mic dejun copios, care să mă ţină până după amiază.

Nu vă spun decât că am reuşit să-mi duc misiunea până la capăt, cu sânge rece ca de obicei. La ora 18.00 fix am intrat în restaurant. Aveam o foame de lup. Puteam mânca liniştit acum că îmi îndeplinisem misiunea.

Tocmai îmi savuram friptura de vită, bine stropită cu un vin roşu sec, când la masa mea se aşeză Jean. Trebuie să recunosc că mă luase prin surprindere, mai ales că nu apucasem să-mi dau jos deghizarea.

– Salut, John! spuse el. Ţi-ai terminat misiunea cred.

Aşadar deghizarea mea nu fusese infailibilă, cel puţin nu pentru el.

– M-ai recunoscut !

– Da, dar trebuie să-ţi spun că nu e rea deghizarea ta. E drept că pentru mine nu a fost o problemă să te recunosc.

– Păi nu prea mă mir, mai ales că ştiai că voi fi aici.

– Şi care e concluzia ta? Complexul hotelier merită o stea în plus?

– Jean, ştii prea bine că nu pot să-ţi spun. Totul este în raportul meu către Agenţie.

Colegul meu zâmbi cu subînţeles. Ştia verdictul dat de mine şi fără să-i spun eu, aşa cum şi eu îl ştiam pe al lui.

Un comentariu

Din categoria literatura

Iaşul şi străzile lui.

Am mai scris pe aici că oraşul meu (Iaşi, adică) este un imens şantier. Se pun în operă lucrări importante, cum ar fi pasajul subteran din zona Bibliotecii Universitare:

P1340122

 

P1340124

 

Tot în zona centrală se reabilitează şi reţeaua de apă -canal, cum ar fi cazul în Piaţa Unirii:

P1340163

 

Sunt lucrări importante şi utile. Sigur că ne cam încurcă când circulăm, dar sperăm că se vor termina cât mai repede şi va fi mult mai bine pe urmă.

Am să atrag atentia asupra faptului că s-au început şi alte lucrări, de mai mică anvergură, cum ar fi asfaltarea aleilor din cartiere. S-a pregătit terenul, adică s-au săpat un fel de şanţuri şi de două luni aproape nu s-a mai întâmplat nimic. În tot acest timp ne rupem maşinile prin şanţurile respective. Dar mai bine să lăsăm imaginile să vorbească:

P1340236

P1340242

P1340237

Menţionez că fotografiile  au fost făcute chiar astăzi în zona Străzii Plăieşilor din Cartierul Alexandru Cel Bun.

Aşteptăm cu interes ca firma care se ocupă de asfaltare în zonă să-şi termine treba.

 

Scrie un comentariu

Din categoria economic, social

Artă la Palas Mall Iaşi

În plimbarea pe care am facut-o în a doua zi de Paşte la Palas Mall, am putut admira şi mai multe opere de artă.

Mai întâi nişte ouă de Paşte mai speciale:

P1340064

 

P1340065

 

P1340066

 

P1340068

 

Am mai putut admira şi o expoziţie de pictură naivă. Priviţi şi voi ce frumoase sunt aceste tablori!

P1340070

 

P1340072

 

P1340073

 

P1340074

 

P1340075

 

P1340076

Scrie un comentariu

Din categoria artistic

Plimbare prin Palas Mall Iaşi

Dacă în prima zi de Paşte ne-am adunat în jurul mesei încărcate de bunătăţi (ouă vopsite, sarmale, friptura de miel, drob, cozonac şi pască) , a doua zi de Paşte mi-am luat nevasta şi am mers să ne plimbăm în Complexul Palas.

P1340081

Am mers mai întâi puţin prin magazine, doar în vizită că nu aveam bani de cumpărături. Am făcut un popas la o cafenea unde ne-am relaxat puţin privind parcul de la înălţimea terasei.

P1340083

 

P1340078

 

P1340079

 

P1340080

 

P1340082

 

Am coborât apoi în parc. Copii se rostogoleau pe iarbă. Da, în acest parc e voie să calci pe iarbă!

P1340092

 

P1340094

 

P1340120

 

Ne-am aşezat pe o bancă la umbră de unde ne-am integrat în peisajul înconjurător.

P1340107

 

P1340106

 

P1340099

 

P1340102

 

P1340097

 

P1340103

Un comentariu

Din categoria artistic

O mică discuţie despre cozonaci

Cozonaci

Având în vedere că se apropie Paştele şi gospodinele deja se pregătesc să facă mâncărurile tradiţionale, astăzi am să vorbesc despre cozonaci. Se pare că o mare parte din gospodinele din ziua de astăzi nu prea mai ştiu să facă cozonaci. Unele nici nu au de la cine să înveţe pentru că nici mamele lor nu ştiu să facă. Este mai comod să cumperi de la brutărie sau supermarket. Dar oricât de buni ar fi cozonacii cumpăraţi, nu au gustul şi mirosul celor făcuţi acasă. Eu din fericire le am pe nevastă-mea şi pe soacră-mea care sunt experte în cozonaci şi păşti, aşa că la capitolul ăsta sunt asigurat. Acum vă las, plec să cumpăr o bucată de miel…că pentru un miel întreg nu am bani. Deja un miel reprezintă o investiţie serioasă!

Dar nu plec înainte să vă urez Paşte Fericit cu lumina şi căldură!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized