La ce ne mai folosește poezia?

P1450144

Discutam cu o prietenă din străinătate (româncă însă) și ne-am pus întrebarea din titlu. Poezia îmi pare un pic exilată la colț de către cei ce se ocupă cu difuzarea de carte. În librării e greu să găsești cărțile de poezie pentru că au fost plasate fie undeva la subsol sau foarte sus pe rafturile din tavan.

Și totuși poezia face parte din viața noastră, ea trăiește alături de noi chiar daca nu suntem conștienți de acest lucru. Ne grăbim să ajungem la destinațiile noastre, ne grăbim să trăim. Nu mai avem timp de poezie, nu mai avem răbdare s-o citim, s-o trăim. Preferăm să îngițim, pe nemestecate, știrile de la televizor sau filmele de pe net. Poezia ni se pare prea grea, implică prea multă trăire, cere o înțelegere adâncă.

Poezia este distilarea sufletului. Este cea mai profunda emoție a inimii umane exprimată în soluție chimică. Este un extract concentrat este produsul final al căderilor și al suferințelor dar și a bucuriei și a sadisfacției. Poeziile adevărate nu sunt camuflaj ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Ele sunt portretul celor mai  adânci aspirații umane. Poezia ne învață să iubim ca și cum nimeni nu ne-a făcut să suferim. Să trăim ca și cum ar fi ultima zi pe pământ. Să trăim viața la maxim. Poezia ne arată cum face ca marea să intre într-un pahar.

Cândva George Călinescu definea poezia ca pe „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Mult mai târziu, într-un cu totul alt context cultural, Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”

Îmi aduc aminte ce spunea și Octavian Goga: “Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie”.

Spunea Ion Mureşan într-un interviu că atunci când societatea este bolnavă, organismul ei secretă poeţi, care au rolul de a vindeca, anihila infecţia, prin ceea ce scriu. Din păcate, cancerul acestei lumi nu este o banală răceală şi nu poate fi învins cu anticorpi; poezia, atunci când este citită şi înţeleasă, poate fi cel mult un paliativ, iar poetul, chiar presupunând că ar avea precizia şi răceala unui chirurg, tot n-ar reuşi să fie mai eficient decât vraciul satului, cel care se mulţumeşte să vindece babele din trei case vecine. Poetul nu mai este citit, ascultat, urmat pe drumul pe care îl deschide nu numai pentru că lumea este bolnavă de superficialitate, prostie şi stres, ci şi pentru că el însuşi nu mai ştie cum să se facă ascultat, nu ştie să umple stadioanele, cum făcea odinioară Adrian Păunescu, nu are comportament scandalos, cum au cei care devin „vedete pe sticlă”, într-un cuvânt, nu se potriveşte cu idealul uman al consumatorilor de şaorma şi bere la pet. Nu faci scandal, nu exişti, aşa că poetul nu există. Nu există, dar scrie, ne-o spun revistele literare care sunt şi ele aproape de moartea în dureri, ne-o spun câteva emisiuni răzleţite de turmă, câteva festivaluri şi, în mod neaşteptat, unele manuale de Limba şi literatura română. Sigur, contează şi ce fel de poezie se scrie, românul, prin definiţie „născut poet”, se ia în serios chiar şi atunci când este total lipsit de talent, dar scrie mult şi prost, dând o mână de ajutor inflaţiei de falsuri şi gogomănii care pun într-o lumină ridicolă actul de creaţie. Poetul autentic n-are cum să preia atribuţiile psihiatrului de serviciu, el nu este terapeut şi nu se poate ocupa de bolile veacului; cuvântul lui nu mai este înţeles, pentru că simplismul corporatist, educaţia sumară, lipsa de lectură şi, în general, de instrucţie, consumul abundent de subproduse culturale etc. au creat o societate populată cu indivizi reduşi la cerinţele de bază ale supravieţuirii: hrană, muncă şi somn. Din când în când, câte puţin circ, pentru crearea iluziei de libertate şi distracţie.

Personal, tresar ori de câte ori citesc poeziile Otiliei Cazimir, deoarece mă duc cu gândul la copilarie, iar acum nu pot decât să remarc rolul educativ pe care l-au avut la acea vreme.

În al doilea rând, odata cu înaintarea în vârstă, ajunși la pragul maturității simțim nevoia unui refugiu, departe de problemele lumii cotidiene care ne iau cu asalt și ne fac astfel să uitam de ceea ce contează și în final, de poezie. Numai ea ne poate oferi o altă perspectivă asupra vieții, jucând totodata rolul unui mentor spiritual, ce ne ghidează pas cu pas într-o lume în care enumerațiile, repetițiile, metaforele, personificările, dar și expresii nemaiîntâlnite până acum fac prilejul unei armonii perfecte.

În final v-aș întreba: de ce respirăm? Sau de ce avem nevoie de poezie? Așa cum fară oxigen nu putem exista tot așa și fără poezie nu trăim cu adevărat.

Reclame

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „La ce ne mai folosește poezia?

  1. Încrezător în virtuțile artei și literaturii capabile de a hrăni, forma și ameliora dar și de a înălța condiția umană George Popa (prof univ, doctor, eseist, poet) este de părere că poezia oferă omului cea mai înaltă șansă a unei trăiri la modul superior, că este treapta regală a imaginarului, că poezia însemnează ceea ce purifică și înalță inima, sufletul, spiritul către idealitate (având în vedere că orice activitate umană care ne poartă către o simțire ori gândire ideală, este poezie : muzica, pictura, sculptura, dansul, si bine înteles scrisul). Și însăși natura este o poetă mai ales când vine primăvara (https://motivepentrucondei.wordpress.com/2018/03/21/cand-vine-primavara/ ), 🙂 și da aveți perfectă dreptate ” poezia face parte din viața noastră, ea trăiește alături de noi chiar daca nu suntem conștienți de acest lucru”, trebuie doar să vrem să-i acordăm puțin timp, să o trăim.
    Arta gânditoare este cea care constituie o plimbare filozofică prin semnificațiile existenței.
    La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre, pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu afirmă poetul George Popa.
    Am răspuns întrebării d-vs La ce mai folosește poezia ? avându-l ca reper pe dr. poet George Popa deoarece mă regăsesc în aceste gânduri ale domniei sale. Iar poetul nostru nepereche, Mihai Eminescu ne mărturisește în versurile sale nemuritoare că avem nevoie de aripi ca să putem recepta poezia, o transcendere spre idealitatea absolută:
    Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
    La voi, inimi cu arìpe.
    Ah, lăsați ca să vă ducă
    Pe-altă lume-n două clipe.
    Toate cele bune și o zi cât mai plăcută !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s