Arhive lunare: Aprilie 2015

Zgomotul care ne înconjoară

TRAFIC - BLOCAJ

Planeta noastră nu-şi pierde numai stratul de ozon ci şi liniştea. În lumea modernă, dominată de zgomot şi viteză, liniştea devine o raritate şi riscăm să o pierdem pentru totdeuna. Şi nu mă refer aici la liniştea interioară, aceea este pierdută demult, ci la zgomotul cotidian şi decibelii în exces. Nu s-a gândit nimeni să includă în lista drepturilor omului şi dreptul la linişte deşi este o componenta foarte importantă a existenţei noastre.

Pacea patriarhală nu mai domneşte nici macar la ţară, pentru că şi acolo s-au înmulţit sursele de zgomot. Mi-aduc aminte cum arata satul copilăriei mele, plin de praf şi fără maşini doar câte un tractor mai făcea zgomot foarte rar. Cea mai mare gălăgie o făceam noi copiii dar locul nostru de joacă era departe de casele satului. E clar că tihna patriarhală a copilăriei mele nu va mai reveni niciodată. Ce înfiorător sună acest „niciodată” !

Ne-liniştea noastră are două cauze. Una este generată de civilizaţia umană şi este mai inevitabilă decât venirea primăverii, care iată că vine cu toate îndoielile noastre. Şi nu prea este nimic de făcut: maşinile sunt tot mai multe, mijloacele de comunicare sunt tot mai performante dar şi mai sonore, locuinţa noastră este ca o miniuzină plină de zgomote.

A doua cauză este mârlănia şi incultura semenilor noştri. Şi avem destule exmple dacă privim în jurul nostru: nesimţiţii care chiuie şi tropăie în miez de noapte, ţinând treaz un bloc întreg, indivizii care vin la pescuit şi dau radio din maşină la maxim ca să nu se plictisească cât aşteaptă să se prindă peştele în cârlig, adolescenţii de bani gata care cutreieră străzile cu maşinile lor de fiţe din care bubuie boxele spre a arăta lumii cât de tari sunt ei.

Imi amintesc o vorbă înţeleaptă spusă de cineva: „Ce muzică superbă e liniştea!” Dar cine să priceapă?

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Texte citite la radio

P1450254

A scrie sau a nu mai scrie

 

Obişnuiesc să intru des prin librării să văd ce cărţi au mai apărut. Din păcate lipsa banilor mă determină să cumpăr tot mai rar cărţi. Şi mai am un motiv : am prea multe care îşi aşteaptă rândul pentru a fi citite. Mi-am făcut o listă de priorităţi dar şi asta e destul de lungă. Activităţile cotidiene tot mai solicitante îmi iau din energia pe care ar trebui să o dedic cititului. Şi cu scrisul merge destul de greu, pe de o parte din cauza oboselii şi pe de altă parte din cauza timpului care nu-mi mai ajunge.

Şi parcă nici nu-mi mai vine să scriu când văd că sunt tot mai puţini cumpărători de carte. Este criză şi lumea sacrifică cultura în favoarea nevoilor vitale. Mâncarea şi băutura sunt mai importante fără ele nu putem trăi. Fără lectură putem supravieţui, ce atâtea complicaţii?

Nu, nu aşa gândesc eu! Eu voi continua să citesc şi să scriu. Voi scrie pentru că am convingerea că am ceva de spus şi vreau să împărtăşesc cu cei din jurul meu gândurile mele.

Scrisul şi cititul sunt două pasiuni la care nu voi renunţa decât când voi pleca în călătoria finală.

 

Plimbare

Mă plimb

cu maşina.

Îmi place să conduc

cu viteză,

sper că poliţia nu e pe fir,

cu geamurile coborâte

să simt vântul

cum îmi încurcă părul.

Şoseaua se întinde

ca un şarpe uriaş

în faţa mea.

Eu şi maşina

suntem o fiinţă,

chiar dacă ea e

de fapt o

adunătură de

metal şi plastic,

şi ceva cauciuc.

În goana noastră

ea mă simte şi

eu o simt.

Trăim aventura

sau poate că

ea ne trăieşte.

În căutarea tirbuşonului

Am ieşit într-o seară cu un prieten pe care nu l-am mai văzut demult. Discut mult cu el pe reţelele de socializare dar serviciile pe care le avem ne ţin departe (fizic vorbind)unul de altul. Şi culmea este că nici nu locuim la distanţă mare unul de altul.

Ne-am dat întâlnire la o cafenea dintr-un mall foarte frecventat în Iaşi. Am început prin a discuta la o cafea, lungă în cazul meu ( din cauză de tensiune înaltă) şi scurtă şi tare în ceea ce îl priveşte pe amicul meu. Am povestit fiecare ce se mai întâmplă pe la serviciu, timp de un an am fost colegi  şi chiar dacă am plecat în împrejurări nu prea plăcute de la firma respectivă, mă încearcă o uşoară nostalgie, pentru că am trăit şi momente bune acolo.

Cafeaua s-a terminat repede şi am hotărât să trecem la ceva mai tare. Ei nu vă gândiţi la whisky sau vodkă! Am comandat un vin roşu foarte bun. Am continuat discuţia până la închidere. Dar mai avem chef şi de discutat şi de băut. Am mai comandat două sticle de vin pe care le-am luat cu noi. Amicul meu era cu maşina dar hotărâse să o lase în parcare şi să mergem cu taxiul acasă. Dar nu terminasem de discutat şi mai aveam şi cele două sticle care ne solicitau atenţia. Ne-am lovit însă de o piedică: sticlele aveau dopuri de plută şi noi nu aveam niciun instrument la îndemână. Am hotărât să cumpărăm un tirbuşon. Dar la miezul nopţii magazinele erau închise. În apropiere era o staţie peco şi am încercat acolo. Din păcate nu aveau tirbuşoane la vânzare deşi erau sticle de vin pe rafturi. Eram disperaţi, stăteam cu sticlele în mână şi nu aveam acces la vinul din ele. Sigur puteam să le spargem gâtul dar nu doream să apelăm la soluţia asta. Am pus sticlele în portbagaj şi am pornit să găsim un tirbuşon. Nu voiam să mergem pe acasă şi să ne deranjăm nevestele.

Am ajuns la un restaurant din zonă care mai era deschis. Am abordat un ospătar spunându-i că vrem să cumpărăm un tirbuşon. Acesta ne-a spus că nu ne poate vinde tirbuşonul dar ni-l împrumută puţin. Bucuroşi am mers la maşină şi am desfăcut sticlele, am pus dopurile la loc  şi am înapoiat tirbuşonul.

Am continuat discuţia până spre dimineaţă.

Despre discuţia pe care am avut-o acasă cu soţia prefer să nu vă spun nimic.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ce-am mai văzut prin parbriz

Cu masina de serviciu

După cum v-am mai povestit, merg mult cu maşina. Şi văd multe chestii interesante prin parbriz.

Chiar ieri am fost la un pas să mă tamponez cu mai multe maşini care mi-au tăiat calea, deşi aveam prioritate. Şi culmea este că la volan erau numai femei. E drept că noi bărbaţii trebuie să fim cavaleri şi să le dăm întâietate femeilor dar totuşi în circulaţie funcţionează codul rutier.

Mi-aduc aminte de o întâmplare în trafic, destul de amuzantă dacă nu eşti implicat direct. Într-o intersecţie un domn aflat la volan îi face semn unei doamne, aflate şi ea în maşină desigur, că poate trece chiar dacă nu are prioritate. Doamna se codeşte, domnul insistă ca doamna să treacă dar aceasta tot nu îndrăzneşte. Până la urmă reprezentanta sexului frumos îşi ia inima în dinţi şi intră în intersecţie unde se tamponează cu domnul care îşi pierduse răbdarea să o tot aştepte. Avariile nu au fost prea mari dar au trebuit să facă un drum pe la asigurări şi apoi pe la service, ceea ce nu a fost prea plăcut.

De aceea eu dacă cedez prioritatea în favoarea altcuiva, nu plec până ce nu trece persoana respectivă.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Despre frică

pat

Am un prieten care este ofiţer de marină pe un vas german. Că doar n-aţi vrea pe un vapor românesc. Aţi uitat? România nu prea mai are flotă comercială.

Până în portul unde e ancorată nava sa merge cu avionul. Deseori zboară cu mai multe avioane pentru că nu are cursă directă. Acum câteva zile a plecat din nou. Înainte de plecare mi-a zis că îi este frică de zborurile cu avionul. M-a pufnit râsul. Cum adică? El care înfruntă furtuni pe mare sau atacuri ale piraţilor, se teme de un banal zbor cu avionul? Cand e plecat pe mare, îmi trimite poze sau filmuleţe care ilustrează călătoriile lui. Pe mine mă apucă ameţeala numai când văd pe monitor cum face vaporul pe furtună, dar să fiu în realitate pe navă? Nici nu vreau să mă gândesc.

Ca să-l încurajez i-am spus că cel mai periculos loc de pe Pământ este patul. Acolo mor mai mult de 80% dintre oameni. Aşa că poate să zboare liniştit, avioanele sunt mult mai sigure.

Dar ce mă fac eu acum? Mi-e frică să mă mai culc în pat. E al naibii de periculos!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ziua bikinilor

Nota autorului
Acesta este un eseu dedicat unei piese de îmbrăcăminte care dezbracă atât de frumos partenerele noastre.
Poate nu ştiaţi, dar au şi bikinii ziua lor. În mai. Anul acesta vor împlini şaizeci şi şapte de ani. Să le spunem „La mulţi ani!”. Era să adaug „cu sănătate” , din obişnuinţă. Însă nu e cazul pentru nişte textile.
Să nu credeţi că am memorat anul naşterii bikinilor, am citit despre asta în ziarul de dimineaţă în timp ce-mi sorbeam cafeaua. Şi ceea ce este mai interesant e că acest costum de baie minuscul a fost inventat de un inginer din industria auto! Aşadar marii creatori de modă au fost făcuţi praf de un inginer. Având şi eu aceeaşi profesie, nu pot decât să fiu extrem de mândru.
Acuma stând puţin şi meditând la nemurirea sufletului, mă încearcă regretul că n-am inventat şi eu un articol de îmbrăcăminte la fel de interesant. Adevărul este că bikinii au calitatea că îmbracă reprezentantele sexului frumos reuşind să le dezbrace mai mult decât dacă ar fi în pielea goală. Multe femei sunt mai sexi în bikini decat în costumul Evei. Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, vorbesc în cunoştinţă de cauză bazându-mă pe experienţele trăite de mine.
Da, un articol de îmbrăcăminte mic ca dimensiuni, dar atât de mare ca importanţă. Chiar, cum ar arăta plajele noastre fără bikini? Nici nu vreau să mă gândesc. E drept că de câţiva ani a apărut costumul de baie pentru femei cu o singură piesă (practic s-a renunţat la o componentă din ansamblu) şi trebuie să recunosc că acest face-lift (ca să folosesc un termen auto) aplicat bătrânilor bikini este foarte reuşit!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Cum mi-am reîntâlnit copilăria

P1450001

Mulţi dintre noi criticăm site-urile de socializare pentru că ne ţin legaţi de o lume iluzorie, virtuală. Ajungem să nu ne mai trăim cu adevărat vieţile. Depindem de prietenii virtuali şi uităm de cei reali.

Dar ce mai poţi zice când un astfel de site, aşa virtual cum este, te face să-ţi retrăieşti o bucată din viaţă la modul cel mai real posibil.

Unul dintre acestea, Facebook, m-a ajutat să mă reîntâlnesc cu o prietenă din copilărie: fosta mea colegă de bancă din clasele primare.

După ce am discutat pe net şi la telefon, am reuşit de curând , când am fost la Botoşani, să mă revăd cu ea. Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când nu ne-am mai văzut. Ne-am întâlnit cu ocazia unui eveniment dedicat poeziei şi am stat apoi la o cafea de vorbă. Ne-am amintit de năzbâtiile ce le făceam când eram copii, de întâmplările prin care am trecut împreună. Am fost colegi de banca timp de patru ani, din clasa întâi până în clasa a patra. La un moment dat învăţătoarea a vrut să ne despartă pentru că vorbeam în timpul orelor. Ce tragedie a fost! Ne-am dus amândoi acasă plângând şi ne-am rugat părinţii să intervină la doamna învăţătoare, ceea ce s-a şi întâmplat. Astel am rămas colegi de bancă până la sfârşitul claselor primare.

Apoi viaţa ne-a despărţit dar nu pentru totdeuna după cum se vede.

Da, sunt bucuros. Nu se întâmplă prea des să-ţi reîntâlneşti copilăria.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Cum am reuşit imposibilul

Am să vă povestesc o întâmplare din perioada când eram inspector de daune la o firmă de asigurări. Aveam de trimis un autoturism avariat la service-ul firmei care avea sediul în oraşul de unde provine actualul preşedinte. Ni s-a comunicat de la centrală că vor trimite o platformă care să transporte maşina la destinaţie.

Ne-a sunat şoferul când a ajuns în Iaşi şi am mers să ne întâlnim cu el pentru a-l îndruma către locaţia unde era automobilul şifonat. Când am ajuns la locul întâlnirii , am rămas fără grai. În locul platformei cei din centrală ne trimiseseră o maşină pentru transport de marfă ( cum ar fi saci, cutii sau navete) nu pentru maşini.

După ce ne-am pus creierele pe bigudiuri, am găsit o soluţie, foarte riscantă ce-i drept, ca să o urcăm în camion. Ne-am folosit de o rampă de beton de la marginea oraşului şi de patru scânduri groase pe care a urcat automobilul cu pricina până sus în maşina de marfă. Şoferul acesteia şi-a făcut cruce, văzând cascadoria noastră. Ne-a spus că n-a mai văzut aşa ceva. L-am asigurat că şi pentru noi e prima dată când executăm aşa o manevră.

A doua zi primesc un telefon de la şeful service-ului de destinaţie.

  • No, dragilor, da’ cum naiba aţi urcat maşina în camion, că eu nu ştiu cum s-o cobor de acolo ? m-a întrebat elM-a pufnit râsul. Adică noi ne-am descurcat fără să avem nicio  dotare şi ditamai service-ul nu reuşeşte să dea maşina jos ?

    Până la urmă au găsit soluţia.

    Eu şi colegul meu am ajuns nişte mici vedete în cadrul firmei, pentru că trebuie să vă spun că despre aventura noastră s-a aflat în toate sucursalele din ţară.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized