Arhive lunare: Decembrie 2012

Întoarcere în lumea copilăriei

Înainte de Crăciun la Moldova Mall din Iaşi s-a organizat o expoziţie de modele de trenuri. Am simţit cum plonjez în copilărie, când urmăream în vitrina unei mari librării din oraşul meu natal machetele de trenuri expuse.

Să las fotografiile să „vorbească”…

DSCN3416

 

DSCN3418

 

DSCN3420

 

DSCN3422

 

DSCN3423

 

DSCN3424

 

DSCN3426

 

DSCN3427

 

DSCN3432

Scrie un comentariu

Din categoria artistic

A doua zi după Apocalipsă

Sfarsitul lumii

M-am trezit devreme, chiar dacă  nu merg la serviciu. Am dormit prost, cu gândul la Apocalipsa anunţată pe toate posturile de televiziune şi de radio. Astăzi ar trebui ca lumea, şi odată cu ea şi noi, să nu mai existe. Mă ridic din pat şi mă uit în jur. Totul pare în regulă. Lumea din jurul meu este aşa cum o ştiu, nu s-a schimbat nimic, deşi poate ar fi destule de schimbat. Afară păsărelele ciripesc vesele în copaci, se pare că n-au păţit nici ele nimic.
Mă duc la baie şi mă uit în oglindă. Se pare că sunt în regulă: am doi ochi şi două urechi. Ei, ceva totuşi nu prea e în regulă: părul e ciufulit rău. Dar cred că nu e aşa din cauză că a trecut Sfârşitul lumii pe la mine prin pat. Mai degrabă e din cauza viselor complexe pe care le-am avut astă noapte.
Dar dacă a venit într-adevăr Marele Final şi sunt pe lumea cealaltă ? Atunci e nasol pentru că văd că şi lumea asta e la fel ca cea din care tocmai am plecat.

Merg la bucătărie şi deschid frigiderul cu grijă. Nu ştiu de ce, dar mă aştept să apară ceva urât din el. Nu se întâmplă nimic deosebit. Mâncarea stă liniştită la locul ei. Şi sticlele sunt cuminţi pe uşa frigiderului. Închid frigiderul şi privesc în jur. Totul este în ordine. Nici nu ştiu de ce sunt aşa speriat. De vină sunt numai profeţii ăştia mincinoşi care ne sperie cu Judecata de Apoi care stă să vină…De-ar veni odată! Că m-am săturat să tot fiu ameninţat cu Bau-bau şi ,când ţi-e lumea mai dragă, vezi că acesta are altă treabă şi nu mai apare. Nu am luat eu în serios chestia cu Apocalipsa, dar alte persoane se pare că au crezut în aşa ceva şi mi-au împuiat şi mie capul cu tot felul de poveşti care m-au pus puţin pe gânduri.
Tanti Maricica, femeia de serviciu de la birou, era chiar îngrozită că vine sfârşitul şi n-a apucat să-şi termine treburile prin grădină. Nea Vasile, instalatorul de la mine de pe scară, e beat de-o săptămână încontinuu. Cică bea să-şi facă curaj. Aşa e el mai sensibil.
George, şoferul de pe maşina de serviciu, şi-a luat concediu câteva zile ca să-şi ia rămas bun de la rude înainte de marea plecare. Parcă au înebunit toţi. Sau poate eu sunt cel nebun că nu mă interesează ce anunţă profeţii vestiţi. Şi câte dezastre nu văd ei citind în stele sau aiurea: cutremure, asteroizi, extratereştri groaznic de răi…mi-e şi greu să le înşir pe toate.
Acuma nici nu ştiu ce să mai fac. Să mă bucur că am rămas încă în viaţă? Să mă tem că vor veni belele mai mari decât cele anunţate?
Cred că am să continui să trăiesc şi să mă bucur de surprizele vieţii, fie ele mai plăcute sau mai puţin plăcute. Dacă va veni Apocalipsa voi vedea atunci  ce-o să fac. Astăzi am să beau un pahar de vin ca să sărbătoresc clipa pe care iată că o pot trai cum vreau, indiferent ce zic profeţii mincinoşi.

Vă anunţ că eu sunt încă în viaţă! Voi cum vă simţiţi?

Nota autorului: Text publicat în revista culturală TIMPUL nr. 12/ 2012.

4 comentarii

Din categoria literatura

Daca tot e criză, să cheltuim mai mult!

Stau pe margine şi privesc desfăşurările de pe scena politicii româneşti. USL-ul a câştigat detaşat alegerile parlamentare şi va domina Parlamentul. Ceea ce nu prea înţeleg este faptul că numărul de parlamentari a crescut. Oare a crescut populaţia ţării în aşa un hal încât avem nevoie de mai multi parlamentari? Eu nu cred. Sper să încapă până la urmă aleşii noştri în clădirea Parlamentului.

Palatul Parlamentului

 

Şi la guvern a crescut numărul miniştrilor, înfiinţându-se noi ministere. Trebuie să fie răsplătiţi toţi cei care au contribuit la victoria zdrobitoare a USL.

Ponta

 

Victor Ponta a fost desemnat premier de preşedintele Băsescu, chiar dacă acesta declarase în repetate rânduri că nu-l va mai desemna prim-ministru.

Ei ce să facem? Dacă tot suntem în plină criză să cheltuim mai mult! Dar numai pentru cei aleşi!

Poporul va trebui să strângă în continuare cureaua…că doar e criză!

Scrie un comentariu

Din categoria Politic

Misiune aproape imposibilă

Renault avariat

 

E dimineaţă şi marele oraş se trezeşte la viaţă. În staţii e multă lume care aşteaptă un tramvai întârziat. Întârziaţi sunt şi călătorii, se gândesc la necazurile de la serviciu. Se pregătesc cu o scuză pentru şef. Puţin mai încolo un taximetrist îşi soarbe  cafeaua de dimineaţă cu ochii după clienţi. Undeva pe o bancă un om al străzii bea ceva dintr-o sticlă. Se pare că nu prea-i place deoarece la fiecare înghiţitură se strâmbă şi se scutură ca un câine ud.
Observ toate acestea din spatele volanului, în fuga spre serviciu. Şi eu sunt întârziat şi, culmea, mă gândesc la o scuză, aşa pentru orice eventualitate. Pun frână brusc şi evit în ultimul moment un taxi ce-mi taie calea. Înjur în surdină printre dinţi, e nevastă-mea în dreapta şi nu pot să mă exprim cu litere mari. Degeaba mă grăbesc, nu pot să înaintez prea repede. În faţa mea coloana de maşini pare a fi un şarpe uriaş care se târîie încet spre vârful dealului. Ajung ghem de nervi la serviciul nevestii. O catapultez pe trotuar aproape din mers şi accelerez spre al meu. De fapt am numai intenţia să o fac pentru că nu am loc, toată străduţa este plină de automobile. Unele parcate altele care ar vrea să se deplaseze dar nu au pe unde. Departe în faţă se zăreşte o maşină a salubrităţii care staţionează pe mijlocul străzii în timp ce muncitorii descarcă containerele cu gunoi. Bineînţeles că a blocat tot traficul şi şoferii claxonează furioşi. E şi normal, întârzie la serviciu. Mare scofală şi eu am întârziat. Şi nu mă manifest zgomotos, ce rost mai are. O să ajung şi eu, când o da Domnu’. Şi aşa oamenii de la salubritate nu se sinchisesc de protestele şoferilor, îşi văd tacticoşi de treabă fără să se grăbească.
Nu ştiu cum se întâmplă dar prevăd că am să ajung târziu tocmai astăzi când aş fi vrut să ajung mai devreme, că am o căruţă de treabă. Ce zic eu o căruţă…un TIR mai bine. Mă gândesc cu groază la muntele de dosare care mă aşteaptă pe birou. Multe din ele trebuie rezolvate astăzi, altfel iar sunt tras de urechi de directorul din Centrală. Măcar de n-ar veni prea mulţi clienţi, ca să pot să-mi văd de treabă! În sfârşit se urneşte şi maşina de gunoi din stradă şi-mi pot continua drumul. Ajung în cele din urmă şi la serviciu. Sunt cu nervii aproape la pământ. Găsesc un loc de parcare pe trotuar. E bine că-i la umbră. Cobor, mă uit după maşina şefului şi constat cu bucurie că  n-a ajuns încă. Am scăpat de o discuţie neplăcută, chiar la prima oră. Când intru în biroul Daune de la firma de asigurări „Asigurarea Absolută”, bucuria îmi dispare . Clienţii deja au năvălit, chiar dacă este devreme. Îmi fac cu greu loc printre ei şi mă aşez pe scaun. Mai că-mi vine să fug unde văd cu ochii. Mă aşteaptă o zi grea.

Eu şi cu Boris, colegul meu de birou, nu ne  vedem capul de treabă. Încă de la prima oră trebuie să ne luptăm cu clienţii ce au venit cu tot felul de probleme legate de accidente. Trebuie verificate actele de la dosar, de asemenea mai trebuie făcută constatarea la maşinile avariate şi pozele de rigoare. Eu mă ocup de constatările de la automobilele accidentate, iar Boris discută cu oamenii ce au dosare mai vechi şi care aşteaptă să primescă despăgubirea.

Este o întreagă problemă cu acordarea despăgubirilor deoarece Centrala aprobă fiecare dosar şi treaba se lungeşte destul de mult, spre disperarea asiguraţilor. Nici noi inspectorii nu suntem prea bucuroşi pentru că zilnic ne certăm cu o grămadă de oameni, astfel că la sfârşitul zilei suntem terminaţi de nervi.
Tocmai când am reuşit să rezolvăm toate problemele şi biroul este liber, sună mobilul lui Boris. Este şoferul de pe platforma ce o aşteptam să vină de la centru să preia o maşină grav avariată. Directorul din Centrală hotărâse ca reparaţia să se facă la atelierul auto deţinut de patronul firmei noastre, considerând că e mai ieftin aşa, chiar dacă trebuie adăugat la costuri şi transportul dus-întors al maşinii. Observ că Boris discută aprins la telefon. Sunt curios ce se întâmplă. După ce termină convorbirea cu şoferul, Boris se uită la mine.
– Iulian, hai să-ţi zic o bombă!  Cei din Centrală ne-au trimis o maşină obişnuită de marfă care să ducă Renaultul la Centrală.
– Cum adică o maşină de marfă?
– Aşa cum ai auzit. Nu ştiu cum arată exact, dar mergem acum la service-ul „Repară tot” să vedem. I-am spus şoferului cum să ajungă acolo.
Îi lăsăm instrucţiuni Lăcrămioarei, fata care ne ajută cu problemele legate de daune, şi decolăm cu maşina de serviciu către service. Când ajungem la atelierul cu pricina, camionul este deja acolo. Mă cuprinde  ameţeala, avem de îndeplinit o misiune imposibilă. Autospeciala este pentru transportul marfurilor vrac sau paletizat, însă în nici un caz nu e pregătită pentru transportul de automobile. E drept că la partea din spate este prevăzută cu o platformă pe care se poate pune marfa pentru a fi ridicată la nivelul benei maşinii. Problema este că pe platforma respectivă nu încape nici jumătate din maşină. Unul din mecanicii de la service aduce automobilul lângă camion şi apoi ne strângem cu toţii în jurul celor două maşini. Fiecare vine cu câte o ideie, dar nici una nu rezistă la o analiză mai atentă. Unul dintre mecanici îşi aduce aminte că în apropiere se găseşte o rampă betonată care ar putea să ne ajute să introducem automobilul în autospecială. Eu şi Boris ne hotărâm pe loc : vom încerca să folosim rampa respectivă. Ne urcăm în maşini. Boris conduce automobilul avariat, iar eu vin din urmă cu maşina de serviciu. Camionul încheie convoiul. Trebuie să mergem încet pentru că autovehicolul accidentat abia se târîie.
În sfârşit ajungem la rampa respectivă. Poziţionăm mai întâi maşina mare lângă rampă. Şoferul  coboară platforma din spate şi o înclină cât îi permite mecanismul. Din păcate de la rampă până la platformă mai rămâne o distanţă destul de mare. Este imposibil să urci automobilul în camion în condiţiile respective. Ne mai trebuie ceva care să facă legătura între rampă şi platforma camionului. Privirile ne cad pe stivele de cherestea din vecinătate unde este un târg cu specific de materiale lemnoase. Mă deplasez acolo şi  intru în vorbă cu vânzătorii de cherestea, am nevoie să împrumut patru scânduri groase ca să încercăm să rezolvăm misiunea. După câteva discuţii, găsesc ceea ce am nevoie. Împreună cu Boris pun scândurile pe poziţie, câte două una peste alta. Dacă cumva se deteriorează în timpul operaţiunii, trebuie să le plătim.
Ei, acum e acum! Cine va conduce maşina avariată peste scânduri până în camion? Suntem conştienţi că există un mare risc ca să cedeze cheresteaua şi maşina să cadă. Nu este o înălţime prea mare, dar automobilul s-ar avaria suplimentar. Plus că e posibil ca şi şoferul s-o păţească.
Boris se hotărăşte să încerce el. Se aşează la volan, iar eu îl ghidez din faţă. Automobilul avariat porneşte de pe rampă, urcă pe scânduri, moment în care acestea încep să pârîie. Prin faţa ochilor îmi apare o imagine a Renaultului care se prăbuşeşte de pe scânduri. Nu e decât imaginaţia mea bogată. Boris accelerează şi introduce maşina în camion. Frânează în ultimul moment, evitând să mă facă afiş. Eu eram  lipit de peretele camionului. Adevărul e că nu prea m-am simţit bine când am văzut cum vine maşina direct spre mine.
Răsuflăm uşuraţi. Totuşi mai există o problemă. Cum să asigurăm maşina avariată ca să nu se mişte în timpul transportului. Până la urmă  găsim soluţia : vom dezumfla toate cauciucurile .
Şoferul de pe camion îşi făcu cruce când  văzu cascadoria noastră . Ne spuse că nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui.  Îl asigurăm că nici noi n-am mai văzut. A fost o premieră.

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Muzeul lui Ioan Grămadă – episodul II

Aşa cum vă promiteam, am să continui periplul prin Muzeul lui Ioan Grămadă de la Câmpulung Moldovenesc.

Am să încep a doua parte a prezentării cu două fotografii ale casei părinteşti a lui Ioan Grămadă, transformată în muzeu.

P1310041

 

P1310042

 

În continuare vom vedea vase si ustensile de bucătărie din zona Bucovinei.

P1310043

 

P1310044

 

În fotografia de mai sus se pot vedea ustensilele de prepararea a untului.

P1310046

 

P1310048

 

In poza de mai sus Ioan Grămadă ne explică cum se facea untul pe vremuri.

P1310049

 

P1310051

 

Şi nişte fiare de călcat:

P1310052

 

Un calendar ortodox din anul 1951 cu fotografiile patriarhului şi ale mitropoliţilor vremii.

P1310053

 

P1310055

 

P1310056

 

P1310057

 

Voi continua plimbarea prin Muzeul lui Ioan Grămadă, aşa că ţineţi aproape!

Un comentariu

Din categoria artistic

Primul Moş Nicolae

copii-jucarii-Papusa-Maria-engleza-si-romana_13_1

Era noapte. În pătuţul din garsoniera de la ultimul etaj, Andra dormea zâmbind frumos. Tocmai împlinise un an şi opt luni. Era deja mare şi aflase despre Moş Nicolae. Aştepta cu nerăbdare să primească cadouri. Înainte să se culce, îşi pregătise papucii pentru a primi darurile de la Moşu’. Era noaptea ajunului lui Moş Nicolae şi dimineaţă urma să vadă ce surpriză va primi în ghetuţe. Era prima dată când pricepea care-i treaba cu Moşu’.

Veni şi dimineaţa. Fetiţa se sculă voioasă, cu gândul la papuci. Se dădu jos din pat şi fugi direct la încălţări. Ţopăi bucuroasă când văzu că ghetele erau pline de cadouri. Într-un papuc era o păpuşică foarte frumoasă iar lângă ea avea o garderopă întreagă. În cealaltă gheată erau dulciuri felurite, dar Andra nu le dădu prea mare importanţă. Centrul atenţiei ei era păpuşa. Cu greu părinţii reuşiră să o convingă să-şi facă programul zilnic: spălat, îmbrăcat şi stat la masă. Fata noastră se jucă toată ziua cu păpuşica, ce vreţi, era noutatea momentului! Masa de prânz o luă alaturi de noua ei parteneră, iar somnul de după-amiază îl împărţi tot cu ea. Seara renunţă chiar şi la desenele animate, numai ca să se poată juca cu Pisi. Aşa o botezase pe păpuşă. De ce aşa un nume? veţi întreba voi. Şi Andra ar răspunde : pentru că seamăna cu pisica lui bica(bunica-în traducere).

Noaptea, înainte de culcare, fetiţa noastră puse păpuşica înapoi în papucul unde o găsise dimineaţa. Acolo era locul ei, nu-i aşa?

Shhh, nu mai faceţi gălăgie! Păpuşile noastre dorm: una în pat şi alta în ghetuţă.

Un comentariu

Din categoria literatura

Lectură publică susţinută de scriitorul Filip Florian la Iaşi

Filip Florian afis

 

Marţi 04 decembrie 2012, la Teatrul Fix din Iaşi, scriitorul Filip Florian a prezentat cea mai nouă carte a sa: „Toate bufniţele”.  Autorul a citit un fragment din carte.

DSCN2901

 

Au urmat discuţii interesante la care au participat scriitorii Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu.

DSCN2909

 

În discuţie s-a lăsat antrenat şi publicul foarte numeros prezent în sală.

DSCN2881

 

Redactorii revistei Alecart au fost cei mai activi în discuţii. S-a discutat şi despre celelalte cărţi scrise de Filip Florian.

DSCN2890

 

Autorul a povestit despre modul cum scrie, spunând că scrie 10 pagini format de calculator pe lună. Fiecare cuvânt este şlefuit cu grijă şi frazele sunt construite cu migală. Poate de aceea cărţile lui Filip Florian sunt atât de căutate.

DSCN2899

Scrie un comentariu

Din categoria literatura