Arhive lunare: Mai 2011

Ziua bikinilor

Poate nu ştiaţi, dar au şi bikinii ziua lor. În mai. Tocmai au împlinit şaizeci şi cinci de ani. Să le spunem „La mulţi ani!”. Era să adaug „cu sănătate” , din obişnuinţă. Însă nu e cazul pentru nişte textile.

          Să nu credeţi că am memorat data naşterii bikinilor, am citit despre asta în ziarul de dimineaţă  în timp ce-mi sorbeam cafeaua. Şi ceea ce este mai interesant e că acest costum de baie minuscul a fost inventat de un inginer din industria auto! Aşadar marii creatori de modă au fost făcuţi praf de un inginer. Având şi eu aceeaşi profesie, nu pot decât să fiu extrem de mândru.

          Acuma stând puţin şi meditând la nemurirea sufletului, mă încearcă regretul că n-am inventat şi eu un articol de îmbrăcăminte la fel de interesant. Adevărul este că bikinii au calitatea că îmbracă reprezentantele sexului frumos reuşind să le dezbrace mai mult decât dacă ar fi în pielea goală. Multe femei sunt mai sexi în bikini decat în costumul Evei. Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, vorbesc în cunoştinţă de cauză bazându-mă pe experienţele trăite de mine.

          Da, un articol de îmbrăcăminte mic ca dimensiuni, dar atât de mare ca importanţă. Chiar cum ar arăta plajele noastre fără bikini? Nici nu vreau să mă gândesc. E drept că de câţiva ani a apărut costumul de baie pentru femei cu o singură piesă (practic s-a renunţat la o componentă din ansamblu) şi trebuie să recunosc că acest face-lift (ca să folosesc un termen auto) aplicat bătrânilor bikini este foarte reuşit!

Nota autorului

Acesta este un eseu dedicat unei piese de îmbrăcăminte care dezbracă atât de frumos partenerele noastre.

Cele sau cei care nu vor fi de acord cu cele de mai sus vor fi scuzate/ scuzaţi.

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

2 comentarii

Din categoria social

ALEX ŞI GRIVEI

Alex muncea în grădină alături de bunicul său. Era destul de mare, avea zece ani, ca  să dea o mână de ajutor la diverse treburi pe lângă casă. Acum se ocupa cu strângerea fasolelor, smulgea tufa de fasole din pământ şi o punea lângă celelalte până ce făcea o grămadă mai mare. Apoi lua grămada cu vrejuri de fasole şi o ducea în curte, unde fasolele urmau sa fie batute. Nu vă faceţi probleme, nu erau bătute pentru că ar fi făcut cine ştie ce obrăznicie în grădină. Scopul bătăii era ca boabele de fasole uscate să iasă din păstaie şi astfel să fie puse deoparte pentru iarna. Şi ce mâncăruri ştia bunica lui Alex să facă cu aceste fasole ! O minunăţie nu alta!

Bunica era afară unde păzea mâncarea ce fierbea pe plita de la bucătăria de vară. De fapt poate e mult spus bucătărie de vară pentru că aceasta se compune dintr-o plită şi o masă, totul în aer liber fără niciun acoperiş deasupra capului. Sigur, mă veţi întreba ce făcea bunica dacă ploua? Cum mai făcea mâncare dacă nu avea acoperiş şi  peste masă şi plită   curgea apă din nori ? Ei, avea ea o soluţie de rezervă: aragazul din bucătăria de iarnă.

Tot în curte îşi făcea veacul şi Grivei, căţelul bunicilor. Dar ce spun eu căţel că e ditamai dulăul. E drept că nu e de rasă, dar aduce bine a câine lup şi pentru cei pe care nu-i cunoaşte nu e o apariţie prea plăcută. La momentul povestirii noastre Grivei e cam plictisit şi somnoros, poate şi din cauza soarelui care-l bate-n cap.

Trebuie să vă spun că Alex şi Grivei sunt prieteni vechi, se ştiu de când erau mici amândoi. Se nimerise ca băiatul să fie la bunici atunci când Bubu (aşa îi spune Alex bunicului) venise acasă cu un pui de căţel primit de la un vecin. Ce bucurie fu atunci şi din partea puştiului dar şi a căţeluşului. Alex avu grijă de el şi îi dădu numele de Grivei. Au trecut anii şi  Alex şi Grivei erau prieteni, chiar dacă băiatul venea la ţară numai în vacanţa de vară .

Dar să ne întorcem la puştiul nostru care tocmai adună tufele de fasole de pe jos pentru a le duce în curte. Era primul transport şi Alex luă o grămadă mare de vreji. Nu erau grele, dar volumul lor practic îl acopereau pe băiat. Privit de la distanţă părea o arătare fioroasă care intra în curte. Grivei sări ca ars când văzu apariţia şi se puse pe lătrat de parcă ar fi văzut lupul. Alex lăsă grămada jos şi se uită urât la Grivei: „Ai înebunit? Latri la mine?” îi strigă el câinelui. Acesta se opri brusc din lătrat şi făcu ochii mari. Apoi se culcă la pământ şi îşi băgă botul sub labele din faţă, scheunând uşor. Nici nu se mai uita la băiat, stătea cu ochii în jos. Ştia că greşise şi îşi cerea iertare în felul lui. Alex se duse lângă el şi-l mângâie pe cap. Grivei lătră bucuros. Înţelesese că a fost iertat.

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Autoportret mai altfel

În memoria lui Nichita Stănescu

M-am hotărât să-mi fac autoportretul. Nu voi folosi cărbunele, creionul sau acuarelele. Nici măcar nu mă voi privi în oglindă. Ce rost are? Mă cunosc de atâţia ani încât am impresia că m-am plictisit eu de mine.
Eu nu sunt decât un dresor al cuvintelor. Acestea vin în jurul meu şi eu le conving să se aşeze cuminţi pe hârtia virtuală a calculatorului. Ei, nu toate cuvintele sunt aşa disciplinate. Mai sunt unele chiar obraznice care se încăpăţânează să nu asculte de biciul imaginar cu care le mân pe calea metaforelor. Trebuie să duc muncă de lămurire cu ele şi asta mă oboseşte destul de mult. În cele din urmă însă reuşesc să le aşez pe fiecare la locul lui. E drept că învârtindu-mă în arena sentimentelor, observ abia mai târziu că unele cuvinte s-au mişcat în front şi trebuie să le aplic corecţii ce pot fi destul de usturătoare.
În restul timpului trăiesc visând sau poate  visez că trăiesc. Totul este un vârtej de sentimente exprimat prin cuvinte. Şi aşa adun zi după zi şi trăire după trăire. Restul sunt fleacuri şi le dau deoparte.
Da, nu sunt decât un simplu dresor de cuvinte şi de sentimente. Tot autoportretul meu încape pe mai puţin de o pagină.
A existat însă un mare poet care a reuşit să-şi facă un autoportret şi mai succint. „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte”-aşa se autocaracteriza Nichita Stănescu.
În rest nu e decât tăcere.

Un comentariu

Din categoria literatura

Ne paşte foametea?

Veştile privind preţurile la produsele alimentare sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. Modificările climatice influenţează tot mai mult şi culturile agricole. De asemenea nici zootehnia nu o duce prea bine, efectivele de animale fiind insuficiente faţă de cererea pieţii. Sunt aşadar destule motive ca preţurile la nivel mondial să crească. În România deja preţurile sunt mari, mai ales raportate la puterea de cumpărare, iar dacă vor mai creşte mulţi români nu vor mai putea să-şi cumpere hrana zilnică. Vor ajunge muritori de foame.

Făceam comparaţie cu preţurile din Spania, am fata acolo şi mă ţine la curent, şi am ajuns la concluzia că, la produsele de bază,  preţurile din România sunt duble faţă de cele de acolo.

Nu ştiu unde vom ajunge cu preţurile astea, dar mie nu-mi miroase a bine. Oare ne bate foametea la uşă?

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Un comentariu

Din categoria economic

La mulţi ani !

Cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Constantin şi Elena, daţi-mi voie să urez tuturor Elenelor şi Constantinilor „La mulţi ani cu sănătate!”.

Dacă este sănătate restul se cumpără!

Cu căldură,

Iulianes31

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Vineri 13

Mă trezesc greu după somnul de noapte. Deschid un ochi şi mă uit la mobil să văd cât e ora. Cifrele sunt cam mici şi trebuie să fac un efort să deschid şi celălalt ochi ca să văd mai bine. Mă dau jos cu greu din pat. Îmi sare în ochi calendarul de pe birou. Îi fixasem data pentru astăzi încă de aseară, dar o făcusem în mod automat. Abia acum mi-am dat seama că astăzi este VINERI 13! După cum spun „specialiştii” dacă data de 13 cade într-o vineri, atunci ghinionul va fi la maxim.

Îmi trece prin cap să mă bag înapoi în pat şi să nu mai fac nimic astăzi, dar nu se poate pentru că am o groază de treburi care nu aşteaptă să treacă data periculoasă. Aşa că intru în rutina de fiecare zi de lucru: baie, bucătărie-mic dejun, pregătit geanta pentru serviciu, îmbrăcat , luat nevasta, îmbarcat în maşină şi plecat la serviciu. Din spatele volanului mă gândesc că totul e bine până acum, nu s-a întâmplat nimic rău. Dar ziua este abia la început, până deseară mai este destulă vreme.

Ajung la serviciu conducând ca pe ouă. Aici aflu că şeful nu este astăzi, ceea ce este foarte bine, credeţi-mă pe cuvânt. Intru în problemele de serviciu. Nu se întâmplă nimic deosebit. Se pare că ziua nu e chiar aşa de ghinionistă cum zic unii.

Plec de la serviciu uşurat, ghinionul nu mă căutase încă. Dar mai aveam un hop de trecut: drumul spre casă cu un ocol pe la supermarket. Până la supermarket totul decurge foarte bine, traficul este chiar mai lejer decât în zilele din urmă.

„Măi să fie! Nu numai că nu am ghinion, dar astăzi chiar îmi merge mai bine decât în alte ocazii”

La supermarket găsesc tot ce mă interesează şi culmea nici nu e rând la casă. Descarc din cărucior cumpărăturile şi plec spre casă. Sunt relaxat, până acasă mai am cam un kilometru şi jumătate. Ce poate să se mai întâmple?

Ajung cu bine acasă, las bagajele şi încep să mă dezbrac. Îmi scot mobilele din buzunare şi când dau să scot şi portofelul, ia-l de unde nu-i! Nu mai găsesc portofelul. Mă caut în toate buzunarele, dar nu-l găsesc. Cobor jos la maşină şi mă uit înăuntru, dar tot nimic. Mă uit şi pe lângă maşină să văd dacă nu cumva mi-a căzut din buzunar.Nimic.

Al dracului ghinion! Până la urmă tot m-a ajuns blestemul zilei de vineri 13. Şi cât m-am ferit de el toată ziua…

Dar stând la masă, lejer supărat de ghinionul căzut pe capul meu, îmi dau seama că în portofel mai aveam doar vreo câţiva lei (actele şi cardurile bancare le ţin separat). Iar portofelul era uzat, vai de mama lui, că nevastă-mea tot mă bate la cap să-mi iau altul. Se pare că va trebui s-o ascult…

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria social

„Viaţa în roz” din România

Viaţa din România s-ar putea să le pară unora foarte bună şi vopsită în roz. Cel puţin prim-ministrul Boc nu vede decât evoluţii pozitive ale situaţiei economice şi sociale din ţara noastră. Probabil că aşa se vede de la el din palatul Victoria. Noi, ceilalţi care suntem nevoiţi să trăim în viaţa reală vedem puţin altfel lucrurile. Tot mai mulţi nu au un loc de muncă sau, dacă-l au, sunt prost plătiţi, că doar este criză. Totuşi în statisticile oficiale numărul de şomeri scade ca şi când ar aluneca pe topogan.

De asemenea avem mai mulţi morţi decât nou-născuţi, deci populaţia scade. Şi ăsta e un semn de bunăstare, nu-i aşa?

Preţurile cresc până la cer şi ajung să fie mai mari decât în Occident. Şi am să vă dau un exemplu concret, din Spania unde fiica  mea se află la studii, acolo preţurile la produsele de bază sunt la jumătate faţă de cele din Romania. Chestia e că acolo sunt subventionate, pe când la noi nu prea.

Mă opresc aici pentru trebuie să plec să înfrunt gropile din carosabilul nostru cel de toate zilele. Imi fac o cruce mare şi cu Dumnezeu înainte! Doar El poate ne mai ajută…

© 2011 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Scrie un comentariu

Din categoria economic, social