Românii din străinătate- povestea unui român căsătorit cu o japoneză

Nicolae Sirius ziar

Astăzi vă voi înfăţişa povestea scriitorului Nicolae Sirius care este căsătorit cu o japoneză. Dar mai întâi un mic CV al acestuia:

Nicolae Sirius
Debut în poezie 1968.
1) Galaxie, Albatros Publishing House, 1979.
2) The Last Dictator, Cain, Abel, and God -teatru-, La Mama
theatre, Melbourne-, Piccolo International
Festival, 1990.
3)The Palace of Death- teatru, Arcana Press, Melbourne, 1992.
4) Poezii fără ţară, Editura Anteu, 1993
5) Poezii fără ţară- Editura Proteus, 1995.
6) The White Century–poezie, tradusă de Walter
Tonetto, 1995 (introdusă la universităţile Waseda şi Tokio).
7) Balada Timpului ce Plange- teatru, La maison dedition AMB, 2000
8) Time Weeps- teatru, La maison dedition AMB, 2000

În curând:

1) Exilul, o selecţie de poezie din trei volume de versuri scrise de când am părăsit ţara: Poezii fără, Secolul alb, şi Exilul.

2) Amintirile unui însingurat (roman)

3) The code of life principle (o lucrare de religie comparată şi antropologie- scrisă în engleză).

4) Volumul de poezie The White Centuri a fost tradus în japoneză şi urmează să fie publicat.

5) The ancient observatory  ( un roman scris în engleză).

Şi acum un fragment din povestea lui:

„Prima călătorie în Japonia

Nic. Sirius cu sotia

În primăvara lui 1994 am fost invitat la o nuntă în Japonia. Era nunta fratelui soţiei iar invitaţia venise din partea părinţilor ei. N-am fost foarte entuziasmat la început, deşi după o vreme mi-am dat seama că acela a fost unul din cele mai interesante lucruri pe care le-am cunoscut. Până să ajung în Japonia însă mă mai preumblasem puţin prin lume după un şir întreg de peripeţii pe care le-am avut înainte de a reuşi să fug din ţară.  Prima mea călătorie în afara graniţelor ţării a avut destinaţia Moscova. Însă n-am parcurs tot traseul fiindcă am avut o escală la Praga de unde am reuşit să fug la Viena, unde după un sejur de şase luni într-un lagăr, m-am îndreptat spre Australia.  Aş fi vrut să ajung în America fiindcă îmi doream să-l cunosc pe Mircea Eliade. Mă gândeam că s-ar putea să accepte să-i răpesc câteva minute fiindcă aveam în buzunar o scrisoare de la filozoful Constantin Noica. Nu era o scrisoare de recomandare. Îi trimisesem filozofului un gupaj de cinspezece pozii la care mi-a răspuns subliniind care poezii i-au plăcut în mod deosebit, întrebându-mă în acelaşi timp dacă voi mai scrie poezie după zece ani. I-am răspuns după zece ani, simbolic, fiindcă el nu mai era printre noi, prin publicarea volumului de poezie Poezii fără ţară pe care l-am scris în Australia. Dar aici aş vrea să fac o remarcă fiindcă e ceva care uneori m-a pus pe gânduri. Când eram mic şi eram întrebat ce vreau să devin spuneam întotdeauna râzând că vreau să mă fac cangur, deşi nu ştiam nici cel puţin unde-i Australia. Iar când eram întrebat cu cine aş vrea să mă căsătoresc spuneam că vreau să mă căsătoresc cu nepoata împăratului Japoniei. N-a fost să fie aşa, dar m-am încurajat că la japonezi sentimentul respectului de la împărat în jos e cam acelaşi. Numai că mai e şi partea mai puţin cunoscută. Care nu iese la iveală din start. Orgoliul japonezului e ascuns în zeci de măşti. Sentimentul de castă, chiar dacă ea oficial a dispărut, încă se mai păstrează. Subconştientul n-a pierdut nimic. Gelozia, rar poate fi înfrântă, chiar şi atunci când omul îşi doreşte acel lucru. Competiţia, mai ales în Japonia, unde este factorul dominant al culturii, n-ar avea cum să nu dea apă la moară geloziei, chiar dacă acest lucru e negat tot mai mult. De-asta spuneam că n-am fost foarte entuziasmat când am primit invitaţia pentru nuntă de la părinţii soţiei. Fiindcă primul lucru pe care i l-au spus după ce s-a căsătorit fără consimţământul lor e că au desmoştenit-o. O renegare ciudată. Dar noi ne-am văzut de treabă. În plus acum eram trei. Se născuse Sara (eu i-am ales numele Sara… de la Sara pe deal) şi mă gândeam că la o anume bătălie o să avem succes cu ea. Aşa că ne-am făcut bagajul şi-am plecat din Melbourne spre Japonia. Când am ajuns pe aeroportul Haneda, din Tokio, am fost anunţaţi să mergem la bagaje pierdute. Ajungem acolo şi vedem că unul din geamantane nu mai putea fi folosit cum trebuie. A venit imediat cineva care a început să facă plecăciuni, cerându-şi scuze pentru că geamantanul ni s-a rupt. Până aici mi s-a părut, într-un fel, firesc. Însă omul punea tot mai multe întrebări. Eu nu înţelegeam nimic. O întrebam pe soţie ce spune. După puţin văd că ne invită într-o magazie mare plină de geamantane noi. Singurul lucru care mi-a trecut prin cap atunci a fost că omul ne invitase să cumpărăm un geamantan nou. Numai că n-a fost aşa. El o întrebase pe soţie când a cumpărat geamantanul, cât a dat pe el, şi după ce a făcut o estimare cât s-a devalorizat banul între timp, i-a spus să-şi aleagă din toate geamantanele care erau acolo unul care-i place.  Aici am avut un semn de întrebare. Păi, cum adică, îi spun soţiei, te-a întreabat cât a costat geamantanul, când l-ai cumpărat, a calculat cât s-a devalorizat moneda japoneză între timp, iar acum te lasă să alegi orice geamantan vrei. La care ea îmi spune: cred că i-a fost jenă de tine, fiindcă eşti străin şi omul nu vrea să se ducă vorba că aeroportul Haneda nu onorează cum trebuie călătorii care folosesc companiile de transport japoneze. Bun. Ieşim din aeroport şi aşteptăm să apară părinţii soţiei. Apar ei într-un trziu… Nu îmbrăţişări, nu flori, nu invitaţie acasă. Aia bătrână părea că poartă securea de luptă la brâu. M-a măsurat ea de câteva ori de sus până jos după care a decis să ne ducă la un hotel. Cei drept hotel de lux. I-a pus soţiei un credit card în mână, i-a spus când e nunta şi-a plecat. Noi ne-am văzut de treabă. Am umblat de colo-colo, am vizitat câteva castele, şi printre altele am mai făcut şi câteva cumpărături.

Un lucru însă mi-a reţinut atenţia când am mers la cumpărături. Era într-o sâmbătă.  Dăm să intrăm într-un magazin dar am fost întâmpinaţi imediat de cineva care ne-a spus că s-a închis, după care am auzit pe altcineva întrebând ceva. În timpul acesta a apărut menagerul şi după ce s-a scuzat că a sosit ora de închidere ne-a spus că totuşi putem să ne facem cumpărăturile dacă nu întârziem mult. Soţia i-a spus că n-o să dureze decît câteva minute. Când menagerul a făcut o plecăciune, tipică japonezilor, ca semn de respect faţă de cel/cei cu care discută, toate acele lucrătoare din acel magazin de lux, de la un capăt la altul, au făcut aceeaşi plecăciune. Bine, glumind poţi spune că semănau cu valuri ce odinioară au purtat barca vreunui faraon. Dar adevărul e că în spatele acelei plecăciuni nu se ascundea decât o formă de respect ce s-a şlefuit în aproape două mii de ani, de când, zice-se, primul împărat japonez a coborât din cer. Noi practic vroiam să cumpărăm o curea de ceas. Am ales o curea de ceas şi văd că soţia cumpără o brăţară scumpă. Am plătit, am plecat şi pe drum o întreb de ce-a cumpărat acea brăţară fiindcă ştiam că ea nu poartă aşa ceva. La care ea îmi spune cu un fel de seninătate că ar fi trebuit să cumpere ceva scump fiidcă am fost serviţi după ora de închidere. Iar brăţara o s-o dea cuiva.  M-am liniştit şi ne-am continuat drumul.”

În curând voi posta continuarea la această poveste.

 

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s