Românii de dincolo de graniţe- Nicolae Sirius (Japonia)

 

Scriitorul Nicolae Sirius vorbind despre adaptarea în ţara soarelui răsare:

”

Adaptarea…

sau vârsta împlinirilor

 

Japonia, în comparaţie cu oricare altă ţară de pe continentul european, care, extinzându-se, a format noul conglomerat de ţări bine dezvoltate-  SUA, Noua Zeelandă, Australia şi Canada, ar fi putut rămâne o ţară a trecutului dacă din întâmplare n-ar fi luat parte în al doilea război mondial.  Acea înfrângere i-a dat de gândit. Până atunci japonezii au avut puţin de furcă cu mongolii, chinezii şi coreenii, care, în număr mic, din când în când, i-au atacat dar s-au retras. Deci, se poate spune că Japonia, o ţară săracă în trecut, n-a reprezentat o adevărată ţintă… Iar izolarea, într-un fel, i-a creat anumite avantaje. S-a dezvoltat spiritual însă (după cum spun izvoarele) odată cu apariţia primului împărat, care, zice-se, a coborât din cer. De-atunci s-a păstrat o evidenţa riguroasă privind scaunul imperial. Lucru nemaiântâlnit la nici o altă naţie.  Şi totuşi se pare că în vremuri foarte îndepărtate japonezii au fost vizitaţi de europeni.

Eram într-o zi, la începutul şederii mele aici, pe o terasă când am auzit pentru prima dată cuvântul CASA  în japoneză, şi-am tresărit. Am întrebat-o pe soţie ce înseamnă şi mi-a spus că umbrelă. Atunci am vrut să ştiu cum îi spune la CASĂ în japoneză şi ea mi-a spus că IE. (Deci ceva care ”adăposteşte” corpul.) După o vreme am mers să vizitez un muzeu. În faţa acelui muzeu era un complex amenajat să redea viaţa japonezului de odinioară. Ce m-a frapat a fost forma caselor. Arătau ca nişte umbrele (un fel de umbrar) şi erau acoperite cu un fel de trestie. Nu peste mult cineva m-a invitat să văd un cimitir vechi, descoperit din întâplare.  Cu acea persoană vorbeam în engleză dar mi-a reţinut atenţia cuvântul BOCI (a boci/plânge) pe care el l-a pronunţat în japoneză de mai multe ori când tot încerca să-l traducă în engleză. Atunci am fost curios să ştiu mai multe lucruri despre acel cuvânt şi respectivul mi-a spus  că e un cuvânt vechi, foarte rar folosit şi, că, practic, se referă la cimitir.

Dacă aş fi fost un înstărit m-aş fi prins să fac documentare- o paralelă între două limbi despre care se ştie că sunt neînrudite, cu gândul că undeva poate există un filon, o legătură veche, necunoscută nouă. Numai că la vremea când aceste lucruri treziseră o anume curiozitate în mine mă aflam cu un bicior în barcă şi cu unul pe uscat. Practic nici nu ştiam dacă ar trebui să mă depărtez de ţărm sau să rămân locului.

 

Ca scriitor, dacă locuieşti într-o ţară a cărei limbă n-o ştii eşti mort. Bine, excluzând faptul că te afli pe-acolo tocmai pentru că vrei să scrii o carte. Dar o scrii în limba ta.

La tot ce m-am gândit atunci, c-ar fi mai bine, în acele condiţii ce implicau supravieţuirea într-o lume nouă pe care încercam s-o cunosc, a fost să păstrez o legătură cu limba maternă. Lucrul acesta poate să pară destul de banal însă are o anume motivaţie, ontologică, ca să spun aşa. Şi ca acest lucru să fie într-un fel şi profitabil, am început să demarez o campanie de schimb cultural, în colaborare cu primăria oraşului unde locuiam. După o vreme am colaborat şi cu ambasada noastră de la Tokio. Am organizat pe o durată de mai mult de zece ani sumedenie de spectacole. Invitând aici de la naişti până la cântăreţi de operă. În aceeaşi perioadă n-am scris în română decât un volum de poezie şi un roman care o să apară în curând. Mi-am tradus în schimb din română în engleză două piese de teatru, am scris o lucrare de religie comparată şi antropologie în engleză (ce-ar fi trebuit să apară de anul trecut dar o să apară anul acesta) şi un roman tot în engleză pe care sper să-l definitivez peste puţin. In rest… a fost viaţa de familie.

Oricum, ţinând cont de faptul că eu sunt român iar soţia japoneză, chiar dacă locuiesc în ţara ei şi trebuie să respect obiceiul casei, pentru că aşa este firesc, totuşi n-am încercat niciodată să adopt mentalitatea de tip japonez. Deci mi-am păstrat acel fel de-a gândi moştenit de la părinţi sau de la ţăranii din satul unde m-am născut.

În felul acesta nu m-am simţit nicodată (nici când am locuit în Australia, Austria, Germania) un om frustrat că nu se poate integra într-o societate, un om care se chinuie să facă pe plac altora, sau un om care s-ar considera în vreo împrejurare inferior pentru că ţara unde s-a născut trece de o bună bucată de timp printr-o stare de criză politică, economică sau de altă natură.

Am văzut uneori la TV documetare despre oameni care au venit aici şi s-au integrat foarte repede.  Şi erau într-adevăr bucuroşi. Alţii n-au putut să se integreze şi sufereau din acest motiv. Mie, însă, întreaga lor poveste nu mi-a spus nimic. Asta nu înseamnă c-am găsit ceva rău în bucuria celor care reuşiseră să se integreze sau că n-aş fi avut motiv să-l deplâng pe cel care nu se integrase.

 

Am scris aceste rânduri, începând cu prima mea vizită în Japonia, urmată de perioada de adaptare, pentru că există acea curiozitate, pe care aproape fiecare din noi şi-o manifestă într-o împrejurare sau alta, de a se întreba cum poate supravieţui, sau se poate integra un om într-o cultură ce-i total diferită de a lui.

Pentru un muzician, un pictor, scultor, sau un specialist în calculatoare, adaptarea e mai uşoară decât pentru un scriitor. Fiindcă scriitorul şi de vrea şi de nu vrea, se vede ca un bumerang ce odată aruncat dar nu şi-a atins ţinta, e pe drumul de întoarcere. Iar acela este limba lui maternă. Pentru că acela îi este cel mai bun punct de sprinjin în ceea ce vrea să comunice în scris. E aceasta o scuză? Nu! Nu-i nici cel puţin o vină. Cine şi-ar părăsi părinţii sau locul unde s-a născut numai ca să vrea să înfrunte necazuri? Şi dacă ar fi să regret acum n-aş reuşi decât să-mi fac mai mult rău.

Şi totuşi, exilul (chiar dacă nu scrii despre el, deşi-i la modă) îţi poate oferi o experienţă de viaţă pe care n-ai avea cum s-o cunoşti altfel. „

Iaşul şi străzile lui.

Am mai scris pe aici că oraşul meu (Iaşi, adică) este un imens şantier. Se pun în operă lucrări importante, cum ar fi pasajul subteran din zona Bibliotecii Universitare:

 

 

Tot în zona centrală se reabilitează şi reţeaua de apă -canal, cum ar fi cazul în Piaţa Unirii:

 

Sunt lucrări importante şi utile. Sigur că ne cam încurcă când circulăm, dar sperăm că se vor termina cât mai repede şi va fi mult mai bine pe urmă.

Am să atrag atentia asupra faptului că s-au început şi alte lucrări, de mai mică anvergură, cum ar fi asfaltarea aleilor din cartiere. S-a pregătit terenul, adică s-au săpat un fel de şanţuri şi de două luni aproape nu s-a mai întâmplat nimic. În tot acest timp ne rupem maşinile prin şanţurile respective. Dar mai bine să lăsăm imaginile să vorbească:

Menţionez că fotografiile  au fost făcute chiar astăzi în zona Străzii Plăieşilor din Cartierul Alexandru Cel Bun.

Aşteptăm cu interes ca firma care se ocupă de asfaltare în zonă să-şi termine treba.

 

Românii din străinătate- O poveste din America

Mai jos vă prezint un text ce mi-a fost pus la dispoziţie de către scriitoarea Claudia Moscovici, stabilită în Statele Unite din anul 1981.

 

După ce, la sfârșitul lui septembrie, a lansat la București romanul “Velvet Totalitarianism”, autoarea Claudia Moscovici scrie în presa culturală americană impresii despre felul în care s-a schimbat România în cei 30 de ani de când a părăsit țara. Punct de plecare pentru această analiză este chiar această carte, care a sedus critica americană (înregistrând recorduri de vânzări pentru categoria romanelor est-europene), și care a apărut la Editura Curtea Veche cu titlul “Între două lumi”. Prezentăm mai jos integral materialul apărut în Statele Unite, prin bunăvoința Claudiei Moscovici, guest writer  catchy.ro.

 

Claudia Moscovici, care a predat până de curând filosofie, literatură şi istoria artei la BostonUniversity şi la University of Michigan, a revenit în România natală pentru prima dată după 30 de ani de când părăsea țara. Avea zece ani în momentul în care tatăl ei, matematicianul cu renume internațional Henri Moscovici, a reușit să obțină, prin intervenția personală a primului cosmonaut american, John Glenn, pe atunci senator de Ohio, o cerere de reîntregire a familiei. Familia Moscovici s-a stabilit, în Statele Unite.

“M-am simțit ca un fel de Rip Van Winkle să mă întorc în România natală după 30 de ani de când o părăsisem. Fusesem până atunci concentrată pe viața mea profesională din Statele Unite, dar m-am trezit la întâlnirea cu Europa de Est și cu țara în care m-am născut. Nu-mi pierdusem amintirile. Le-am ținut în viață în cărțile mele, în romanul “Velvet Totalitarianism”, despre care am scris deja în Litikicks și a cărui variantă în limba română a fost lansată între timp și la București, cu titlul “Între două lumi”. Imaginea României, așa cum o păstrasem în minte se estompase oarecum: era un fel de lume în alb și negru – sau, mai bine zis, în nuanțe de gri – flash-uri legate de țara comunistă din care familia mea fugea în 1981. Am pus imaginea asta în cele mai clare culori, în romanul meu:

 

În timp ce Eva aștepta la trecerea pentru pietoni culoarea verde a semaforului, privirea i-a fost atrasă de o fotografie din care Secretarul General Nicolae Ceaușescu o privea țintă în ochi. Chipul dictatorului înghețase în imaginea nerealistă pe care dorea să o transmită: avea părul  încă negru, ochii săi căprui sclipeau cu o căldură menită să dea siguranță, buzele senzuale zâmbeau cu compasiune. Doar nasul acvilin, roman, strica puțin din frumusețea feței, dar îi conferea un plus de autoritate. S-a gândit cât de diferit era acest bărbat și cât de diferită era această imagine de realitățile de fiecare zi cu care majoritatea românilor trebuia să se confrunte. Și-a întors privirea cu dezgust, dar n-a găsit în jur nicio consolare. În seara aceea de iarnă totul părea gri – strada, blocurile sărăcăcioase, oamenii care treceau grăbiți. Nici măcar zăpada care pica din cer nu reușea să aducă vreo licărire în atmosfera întunecată. Fulgii dezorientați se prăbușeau, fără scăpare, dispăreau fără să lase vreo urmă pe pământ. Ce păcat, și-a spus Eva, gândind că în ultimii câțiva ani Bucureștiul, la vreme de seară, căpătase o aură depresivă. Capitala odinioară vie, cu lumini care vegheau străzile pitorești pietruite, clădirile în stil napoleonian și versiunea foarte locală de Arc de Triumf… un Arc care nu mai artăta deloc triumfător acum.

Bucureștiul pe care l-am regăsit acum, 30 de ani mai târziu, arăta triumfător, semnăna destul de bine cu “micul Paris”, așa cum îi era cândva renumele. Micul Paris nu e așa de mic dacă stăm bine să ne gândim, având în vedere că, cu tot cu suburbiile, reunește de fapt o populație de peste 2,3 milioane de locuitori. Ajunsesem în perioada Festivalului George Enescu, care a luminat centrul orașului, adunând mulțimi de iubitori ai muzicii. Nici măcar în timpul zilei nu reușeam să recunosc Bucureștiul post-stalinist occidentalizat, plin de oameni eleganți, încărcat de panouri luminoase (reclame pentru Pepsi, Levi’s sau Mercedes) și plin cu vile somptuoase în stilul Haussmann a arhitecturii napoleoniene. Eram atât de șocată de diferența dintre amintirile mele sumbre din România comunistă și această Românie nouă, occidentalizată, pentru că făcusem legătura între aceste două Românii prin rețeaua de socializare LinkedIn. Chiar înainte de a ajunge în țară luasem legătura cu oameni din țară, editori și jurnaliști, pentru a-mi lansa acolo romanul. Jurnaliști de la forbes.ro, elle.ro și alte mărci internaționale care între timp își deschiseseră edițiile în limba română.

 

Această internaționalizare a mediei a dus la o standardizare a unor reguli ridicate de muncă, tehnici de a realiza interviuri, de a scrie articole, de a insera imagini… Nu vorbesc despre o omogenizare a culturii, ci doar de un control de calitate a standardelor. În anumite puncte chiar mi s-a părut că industria de publishing din România este cu un pas înainte, în măsura în care volumul lansărilor multimedia este în creștere. Am fost impresionată de faptul că editura Curtea Veche a gândit lansarea mea tot multimedia, adăugând nu numai un filmuleț de prezentare a cărții, dar și un o piesă compusă de Andy Platon, care s-a numit “Velvet Love”. Piesa a avut și un videoclip, bazat pe intriga din romanul meu.

Principala diferența, din punctul meu de vedere, atât cât am putut vedea în scurta vizită, este una pozitivă. Am fost frapată de cât de aglomerat și plin de viață este Bucureștiul (ca oricare altul dintre marile orașe europene) la toate orele din zi și din noapte, plin de cafenele, concerte, lumea se implică în tot soiul de activități culturale. De asemenea, am fost impresionată de frumusețea spectaculoasă a orașului, renovat recent, dar care pstrează în fiecare colț, pe fiecare stradă, vilele splendide din secolul al XIX-lea care aparțineau cândva aristocrației române. (Dacă cineva este intereseat de o vacanță în România, recomand destinația cu căldură!).

În plus, am remarcat că există și o atitudine diferită nu numai de cea din epoca trecută, dar și de cea din Statele Unite: bucureștenii acordă mai mult timp activităților culturale decât majoritatea americanilor, care ori nu au atâta timp pentru atsa, ori au alte priorități. Desigur, viața culturală din București nu este comparabilă cu viața culturală din New Yok, dar rămân la părerea mea că românii – și europenii în general – par să se bucure mai mult de timpul liber și au mai mult timp liber pe care să-l dedice activităților culturale.

Se spune că atunci când vezi lumea ca un turist este foarte simplu să te încânte ceva anume şi că nu-i remarci defectele. Fără îndoială, este un principiu adevărat. La prima mea vizită în România, însă, nu am fost doar turistă, ci și un autor care și-a lansat o carte, așa că am avut privilegiul de a sta de vorbă cu mai mulți jurnaliști, oameni de cultură, artiști și intelectuali. Dacă aș fi trăi ceva mai mult timp în România sunt sigură că aș realiza că există și probleme, inclusiv probleme economice, corupție politică și altele despre care românii vorbesc și care le afectează viețile.

Am discutat puțin despre toate acestea cu unii dintre jurnaliștii pe care i-am întâlnit la interviuri. Era evident în cursul acestor conversații că problema corupției politice și economice poate avea un impact uriaș asupra investițiilor străine în România – așa cum se întâmplă în toate statele din estul Europei. Un ziarist de la o instituție media de prestigiu mi-a spus că dorește un interviu cu publisherul meu (Curtea Veche) pentru că acesta este profesionist, punctual, de încredere și pentru că respectă standardele internaționale. Există un fel de modă de a întârzia și de a impinge dead-line-irile la limită în România. Cred că mai există încă o mentalitate gen laissez-faire.

Chiar și așa, în măsura în care România dezvoltă o economie capitalistă de succes, sper că există și alt gen de laissez-faire, legat de profesionalism și de etica muncii. Dacă ar fi să-mi rezum vizita într-o singură frază, aș spune că în urmă cu 30 de ani am părăsit o țară care era în mod cert parte din Europa de Est, și m-am întors într-o Românie care este parte dintr-o Europă nouă. S-a dus și impresia că această țară ar fi captivă între est și vest, între “două lumi”, așa cum spune titlul romanului meu. România de astăzi este integrată în Europa și sper că acest process al internaționalizării va continua, sigur, fără ca țara să-și piardă identitatea culturală pe care și eu, ca mulți alți intelectuali români, o apreciez și o iubesc.

Voi reveni în curând cu un interviu pe care Claudia Moscovici a avut amabilitatea să mi-l acorde.

Şi statuile se fură, nu-i aşa?

La Iaşi are loc o campanie susţinută de furt a capacelor de canal.

 

Toate acestea se întâmplă şi cu largul concurs al Poliţiei care nu prea se mai vede patrulând prin cartiere.

 

Sigur că înţelegem că efectivele Poliţiei Locale sunt subdimensionate din lipsa fondurilor şi atunci nu pot face faţă. Dar ca să fiu cârcotaş, am văzut mai multe zile la rând cum două echipaje ale Poliţiei locale staţionau pe o arteră centrală unde dădeau amenzi în serie celor ce mergeau pe sens interzis. De ce era nevoie ca doua maşini (cu câte doi poliţişti fiecare) să facă treaba asta simultan în acelaşi loc? Aaaa, adunau fonduri pentru Poliţie.

În timpul acesta capacele de canal dispar în serie şi oamenii se descurcă cum pot ca să nu-şi distrugă maşinile.

 

Dar hoţii de metale nu s-au oprit la capacele de canal, au trecut şi la lucruri mai serioase. Au furat trei busturi de bronz din Parcul Copou din Iaşi.

 

Să menţionăm că un astfel de bust cântăreşte cam 100 de kilograme. Păi s-au cam chinuit hoţii noştri!

Să sperăm că cei ce administrează oraşul nostru vor lua măsuri până nu ne vom trezi că ne este furat chiar oraşul! E drept că acesta e bine păzit de către câinii comunitari care sunt la tot pasul.

Voi participa la ediţia de primavara a SuperBlog

Atenţiune Blogosferă!

Vă anunţ că m-am înscris la Spring SuperBlog 2013!

Aşa că să nu vă miraţi dacă veţi întâlni pe blogul meu articole cu dedicaţie. Sper să ajung printre finalişti aşa cum am reuşit şi anul trecut la ediţia de toamnă.

Mai multe puteţi afla accesând link-ul:
http://super-blog.eu/

 

Succes tuturor!

Cu prietenie,

Iulian Sîrbu alias iulianes31

Români în Japonia

Discutând cu o prietenă din Japonia ( care e româncă, dar e stabilită acolo), mi-a venit ideea să iniţiez un proiect care să facă cunoscută românilor viaţa semenilor lor stabiliţi în ţara soarelui răsare.

Sper ca acest proiect să se finalizeze cu o carte. Mă gândesc să extind  proiectul la întreg mapamondul, să vedem cum trăiesc romanii de dincolo de graniţe.

Am să public astazi un fragment din povestea prietenei mele din Japonia, cu promisiunea că voi face un serial ce va fi însoţit şi cu poze.

Unde soarele răsare (1)

Mă numesc Kawano Alina Mariana şi locuiesc de 14 ani în Kushiro , Japonia.
Cum a început totul?! Ca o aventură! Am absolvit Facultatea de mecanică fină din cadrul Universităţii Transilvania Brașov şi pe parcursul acesteia am activat în trupa de dans a Universităţii . Dansul a reprezentat şi încă mai reprezintă una din marile pasiuni şi bucurii ale vieții mele. De aici am fost selectată pentru spectacolul artistic din ARO Palace unde am lucrat 3 ani . În tot acest timp o grămadă de prieteni şi-au luat zborul prin Italia, Elveția , Canada , etc . Evident toți în speranța pentru o viaţă mai bună. Eu am fost una din acele persoane care putea baga mâna în foc că nu va pleca să trăiască în altă ţară, iubesc  România şi tot ce reprezintă ea pentru mine : familie, prieteni, locurile unde m-am născut şi crescut şi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit în drumul meu şi care au contribuit la modelarea mea ca om.  Ei bine şi totuşi…iată-mă  locuind în Japonia!
Deci pe vremea în care lucram încă la ARO Palace, am primit o scrisoare din Japonia de la o prietenă care plecase acolo la lucru şi am început să visez. Japonia m-a fascinat întotdeauna , ţara samurailor şi a gheişelor , un tărâm de poveste! Se spune că Japonia a fost creată de zei , au infipt o spada în pământ şi în momentul când au scos-o , din picăturile picate s-a născut şirul de insule ce formează Japonia. Mi-am zis că mi-ar place la nebunie să pot vizita acel colț de lume minunat. In mod normal mi-aş fi spus :”mai pune-ți pofta în cui! ” , Japonia e pe partea cealaltă a pământului , nu ai posibilităţile financiare să-ți permiţi o astfel de excursie ! Dar dacă șansa s-a ivit am înşfăcat-o repede , să pot să pun piciorul pe tărâmul „Soarelui răsare ” şi totodată să strâng şi ceva bani în timp ce lucrez acolo, mi s-a părut un cadou prea ispititor să-l ratez!
Şi uite așa am început toate formalităţile necesare pentru a obține un contract de munca ca dansatoare în Japonia cu o oarecare teamă în suflet şi în același timp bucurie,nerăbdare şi o mare dorință de a vedea acel colț de lume îndepărtat ! Ai mei au făcut ochii mari când au auzit unde am de gând să-mi iau zborul dar având încredere în mine nu s-au împotrivit. În fond 6 luni nu reprezintă o veşnicie, de unde să știu eu că în cazul meu o să fie valabilă vorba cu socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg ?!

La frizerie

Astazi am fost la frizer, ca să mă tund, desigur. N-am mai fost de un an la tuns (de la începutul lui decembrie 2012, mai exact).

Am un frizer la care mă tund de mai bine de 15 ani. E mai comod aşa. Nici nu e nevoie să-i mai spun nimic, mă aşez pe scaun şi el ştie ce are de făcut cu capul meu.

Dar altceva vroiam să vă povestesc. Pe scaunul din stânga mea era un alt client, care era prelucrat de o frizeriţă. La un moment dat tipa îl întreabă pe clientul respectiv:

– E bine aşa, domnule? Sau doreaţi un pic mai lung?

Era să mă pufnească râsul. De fapt, iniţial, am crezut că era o glumă. Nu era! Frizeriţa era cât se poate de serioasă. Noroc că omul nostru a zis că e bine aşa. Mă întreb cum se descurca dacă clientul vroia părul mai lung…

Liber la condus în stare de ebrietate!

 

Nu vă bucuraţi! Nu în România se dă liber la condus în stare de ebrietate.

Este vorba de o localitate din sudul Irlandei, unde consilierii locali au propus o lege care să permită localnicilor (mai ales celor în vârstă) să conducă în stare de ebrietate când se întorc de la pub. S-a constatat că lumea nu prea se mai duce la pub pentru că e greu să se deplaseze pe jos, iar cu maşina e periculos pentru că riscă amenzi mari.

Se pare că o mare parte din consilierii locali sunt patroni de pub-uri. Ei, atunci există o explicaţie!

Cetăţean european?

Astăzi am fost la cumpărături la supermarket. Nu spun denumirea magazinului, că nu vreau să-i fac reclamă proastă. Deocamdată.

Apropo de reclamă. Cred că aţi văzut reclamele cu cetăţeanul european indignat. Ei, astăzi am fost şi eu un cetăţean european care cică are drepturi.

Dar să vă povestesc ce s-a întâmplat. Am intrat în magazin şi am început să pun în cărucior diverse produse. La un moment dat am ajuns la raionul de salamuri, cu servire asistată cum e limbajul comercial. În vitrina frigorifică am văzut nişte parizer feliat care arăta destul de bine şi m-am hotărât să cumpăr. Dar nu avea afişat preţul. O întreb pe vânzătoare cât costă şi ea îmi răspunde că e produs nou şi că n-are preţul.

-Păi de ce aţi expus produsul în vitrină dacă nu aveţi preţ? o întreb eu. Şi cum se poate să nu aveţi preţ la ora asta? Menţionez că era zece jumătate A.M.

Angajata ridică din umeri. Cer să vorbesc cu un şef, dar îmi spune că ea nu are cum să cheme pe cineva. Nu-i nimic, îmi zic eu , am să chem eu pe cineva. Merg la Informaţii şi solicit să discut cu un responsabil de la raionul de salamuri. Mă întorc la raion şi în scurt timp vine o doamnă căreia îi explic care-i problema. Doamna respectivă se duce să se informez şi vine cu preţul. Oare era aşa de greu să se rezolve această problemă şi fără să fac eu un pic de agitaţie?

Şi tot astăzi m-am mai lovit de un angajat care aducea marfă la raft cu un transpalet. Era foarte supărat că nu m-am ferit mai repede din calea lui. Ce, nu vedeam că are treabă?

Ei, dar sunt cetăţean european, nu-i aşa? Am drepturi!

Noi imagini de la Complexul Palas Iasi

Am mai făcut câteva fotografii la Complexul Palas Iaşi. Încă se mai lucrează, dar sunt multe lucruri interesate de văzut.

Dar să lăsăm imaginile să vorbească:

 

Dar cel mai bine ar fi să vedeţi cu proprii ochi frumuseţile de acolo! Un oraş în oraş.