Texte citite la radio

P1450254

A scrie sau a nu mai scrie

 

Obişnuiesc să intru des prin librării să văd ce cărţi au mai apărut. Din păcate lipsa banilor mă determină să cumpăr tot mai rar cărţi. Şi mai am un motiv : am prea multe care îşi aşteaptă rândul pentru a fi citite. Mi-am făcut o listă de priorităţi dar şi asta e destul de lungă. Activităţile cotidiene tot mai solicitante îmi iau din energia pe care ar trebui să o dedic cititului. Şi cu scrisul merge destul de greu, pe de o parte din cauza oboselii şi pe de altă parte din cauza timpului care nu-mi mai ajunge.

Şi parcă nici nu-mi mai vine să scriu când văd că sunt tot mai puţini cumpărători de carte. Este criză şi lumea sacrifică cultura în favoarea nevoilor vitale. Mâncarea şi băutura sunt mai importante fără ele nu putem trăi. Fără lectură putem supravieţui, ce atâtea complicaţii?

Nu, nu aşa gândesc eu! Eu voi continua să citesc şi să scriu. Voi scrie pentru că am convingerea că am ceva de spus şi vreau să împărtăşesc cu cei din jurul meu gândurile mele.

Scrisul şi cititul sunt două pasiuni la care nu voi renunţa decât când voi pleca în călătoria finală.

 

Plimbare

Mă plimb

cu maşina.

Îmi place să conduc

cu viteză,

sper că poliţia nu e pe fir,

cu geamurile coborâte

să simt vântul

cum îmi încurcă părul.

Şoseaua se întinde

ca un şarpe uriaş

în faţa mea.

Eu şi maşina

suntem o fiinţă,

chiar dacă ea e

de fapt o

adunătură de

metal şi plastic,

şi ceva cauciuc.

În goana noastră

ea mă simte şi

eu o simt.

Trăim aventura

sau poate că

ea ne trăieşte.

În căutarea tirbuşonului

Am ieşit într-o seară cu un prieten pe care nu l-am mai văzut demult. Discut mult cu el pe reţelele de socializare dar serviciile pe care le avem ne ţin departe (fizic vorbind)unul de altul. Şi culmea este că nici nu locuim la distanţă mare unul de altul.

Ne-am dat întâlnire la o cafenea dintr-un mall foarte frecventat în Iaşi. Am început prin a discuta la o cafea, lungă în cazul meu ( din cauză de tensiune înaltă) şi scurtă şi tare în ceea ce îl priveşte pe amicul meu. Am povestit fiecare ce se mai întâmplă pe la serviciu, timp de un an am fost colegi  şi chiar dacă am plecat în împrejurări nu prea plăcute de la firma respectivă, mă încearcă o uşoară nostalgie, pentru că am trăit şi momente bune acolo.

Cafeaua s-a terminat repede şi am hotărât să trecem la ceva mai tare. Ei nu vă gândiţi la whisky sau vodkă! Am comandat un vin roşu foarte bun. Am continuat discuţia până la închidere. Dar mai avem chef şi de discutat şi de băut. Am mai comandat două sticle de vin pe care le-am luat cu noi. Amicul meu era cu maşina dar hotărâse să o lase în parcare şi să mergem cu taxiul acasă. Dar nu terminasem de discutat şi mai aveam şi cele două sticle care ne solicitau atenţia. Ne-am lovit însă de o piedică: sticlele aveau dopuri de plută şi noi nu aveam niciun instrument la îndemână. Am hotărât să cumpărăm un tirbuşon. Dar la miezul nopţii magazinele erau închise. În apropiere era o staţie peco şi am încercat acolo. Din păcate nu aveau tirbuşoane la vânzare deşi erau sticle de vin pe rafturi. Eram disperaţi, stăteam cu sticlele în mână şi nu aveam acces la vinul din ele. Sigur puteam să le spargem gâtul dar nu doream să apelăm la soluţia asta. Am pus sticlele în portbagaj şi am pornit să găsim un tirbuşon. Nu voiam să mergem pe acasă şi să ne deranjăm nevestele.

Am ajuns la un restaurant din zonă care mai era deschis. Am abordat un ospătar spunându-i că vrem să cumpărăm un tirbuşon. Acesta ne-a spus că nu ne poate vinde tirbuşonul dar ni-l împrumută puţin. Bucuroşi am mers la maşină şi am desfăcut sticlele, am pus dopurile la loc  şi am înapoiat tirbuşonul.

Am continuat discuţia până spre dimineaţă.

Despre discuţia pe care am avut-o acasă cu soţia prefer să nu vă spun nimic.

1 comentariu

Filed under Uncategorized

One response to “Texte citite la radio

  1. Buna ziua! Sunt american care a călătorit multe ori in România. Şi mie îmi amintesc o memorie bună despre un tirbuşon. Când locueam în Germania, am fost invitat să merg cu nişte prieteni la municipiul Dresden. Era începutul primăverii şi gazdele noi în Dresden ne-au invitat să facem un picnic de lângă râul Elbe. Vremea era foarte frumoasă şi mulţii oameni erau la acelaşi loc cu aceeaşi idee. Gazdele au preparat un picnic foarte frumos cu brânza, pâinea, legumele, fructele şi, fireşte, sticlele de vin. Ne lingeam buzele când gazda a strigat „Am uitat tirbuşonul! Cine are unu?” Ne uitam unul la altul, foarte dezamăgiţi, când eu mi-am amintit că am un cuţit Swiss Army Knife cu tirbuşon în buzunărul meu! Am salvat ziua! Gazdele şi prietenii mei m-au felicitat! Toată lumea era din nou fericită! Dopurile noastre au făcut „pop!, pop!”… şi ce s-a întâmplat după aceea? O grămadă de oameni de peste toatele directii au venit la noi, „Vă rog să ne împrumutaţi tirbuşonul! Noi l-am uitat!” „Vă mulţumim, ne-aţi salvat ziua!” Acea zi înima mea a crescut de două ori mai mare. Mă simţeam ca plimbam pe un nor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s