Cum mi-am lichidat şeful

Fata cu pistol la spate

fragment de roman

CAPITOLUL 2

Ray e duşmanul meu de moarte. E mâna dreaptă a lui Giussepe Vitorini, cel mai tare mafiot din zonă. Am avut mai multe ciocniri cu Ray până acum, dar am reuşit să scap cu daune minore. Tura asta se pare că am intrat iar pe teritoriul clanului Vitorini. Trebuie să fug cât mai repede din oraş. Cu poliţia şi Mafia pe urme n-o să-mi fie prea bine, dar o să mă descurc eu. Sunt învăţat cu tot felul de încurcături. Dar în seara asta am cam sărit calul: patru morţi în trei ore, cred că am stabilit un record personal.

Pornesc motorul şi o iau uşor direct pe câmp fără să aprind farurile. Când ajung la o distanţă care zic eu că e destul de mare, îndrăznesc să aprind farurile. Reuşesc să găsesc şi drumul care duce la autostradă. Mă uit în oglindă şi constat cu satisfacţie că nu sunt urmărit. Ies pe autostradă şi accelerez la maxim. Mă grăbesc să ajung acasă unde mă aşteaptă Sue. Mi-au sărit din minte toate gândurile erotice. Nu mai am timp de hârjoneală. Trebuie să-mi fac bagajul rapid şi s-o tai din oraş. Mă gândesc s-o iau şi pe Sue cu mine.

Ajung acasă, cobor rapid din maşină şi intru în casă.

– Sue! Unde eşti? strig eu, pentru că n-o văd în living.

-Aici, în dormitor, iubitule!

Intru în dormitor şi o vad pe Sue în pat. E complet goală! Arată dumnezeieşte, dar nu-mi arde de nimic acum.

– Sue, nu avem timp de asta acum! Îmbracă-te repede că trebuie s-o ştergem. Oamenii lui Vitorini mă caută.

Sue sare din pat şi începe să se îmbrace.

– Dar ce au cu tine, iubitule? mă chestionează ea.

– Am să-ţi povestesc pe drum. Vrei să vii cu mine? Adică s-o tăiem împreună din oraş?

– Păi ştiu şi eu, iubitule? Aş mai avea unele treburi de rezolvat. Du-mă mai bine la mine şi vin eu după tine după ce te linişteşti.

– O.K.!

Bagajul meu e gata. Nu am prea multe de luat. Ieşim afară şi Sue se urcă în maşină. Pun geanta de voiaj în portbagaj şi închid capota. Exact în acel moment se aude o împuşcătură şi un glonte îmi şuieră pe la ureche. Mă trântesc la pământ şi scot pistolul. Încerc să depistez de unde se trage, în timp ce mă târăsc spre portiera din stânga. O deschid rapid şi sar la volan. Pornesc maşina şi demarez în trombă. În urma mea se aud mai multe focuri de armă. Unul dintre ele îmi face ţăndări luneta. Sue s-a făcut mică pe scaun şi se uită înspăimântată la mine. Îi fac semn că totul e în regulă. Virez stânga-dreapta pe străduţele de la mine din cartier, ca să-i derutez pe urmaritori. Mă uit în oglindă. Nu văd nicio o maşină în urmă.

– Iubito, cred că e mai bine să mergi cu mine. Oamenii lui Vitorini te cunosc şi cine ştie ce poţi păţi.

Sue încuviinţează din cap. Trebuie însă să schimb maşina înainte să fug din oraş. Am un prieten care are un cimitir de maşini. M-a mai rezolvat şi altă dată când eram la înghesuială.

Ajung la locuinţa lui Peter. Locuieşte chiar lângă cimitirul de maşini. Sun la uşă codificat, ca să ştie că sunt eu.

– Ce dracu’ mai arde, fratele meu, de mă deranjezi la ora asta? se aude de dincolo de uşă vocea supărată a lui Peter.

– Scuze de deranj, dar ştii prea bine că vin la tine doar când am belele mari! îi zic eu când deschide uşa.

– Daa, îţi aduci aminte de mine numai când ai nevoie de ceva!

– Asta cam aşa-i, recunosc eu spăşit. Am nevoie urgent de o maşină bună. Oamenii lui Vitorini sunt pe urmele mele şi trebuie s-o tai din oraş.

– Bine, hai în curtea din spate că am ceva care o să-ţi placă. Ai noroc, azi am primit-o.

Merg cu el în spate şi văd că a avut dreptate. Maşina e o adevărată bijuterie. Mă

înţeleg rapid cu el la preţ, în care este inclusă şi maşina veche. O transfer pe Sue şi bagajul şi decolez spre ieşirea din oraş. Am convins-o pe amica mea să nu mai trecem pe la ea să-şi ia bagajul. E prea riscant. Îi promit că îi voi cumpăra tot ce-i trebuie pe drum. Am pornit spre nord, deşi primul impuls a fost s-o apuc spre sud, spre Mexic. M-am hotărât să fug în Canada. Sunt convins că Vitorini şi oamenii lui cred că o să fug în Mexic. Mi-am făcut în minte şi traseul. O să dureze ceva până o să trecem graniţa, nu am intenţia să merg drept spre Canada. Am să fac câteva ocolişuri. Sue a adormit în dreapta, după ce i-am povestit pe scurt în ce rahat am intrat. Când am să văd că nu mai pot conduce, am stabilit cu ea s-o trezesc şi să preia volanul ca să pot dormi şi eu puţin. Sper s-o scot cu bine la capăt, mai ales că am un as în mânecă.

Piciorul drept mă doare tot mai tare. Luat de vârtejul evenimentelor, am uitat de rana de la picior. Ea însă nu a uitat de mine şi îmi dă semnale tot mai puternice. Ar trebui să merg la un medic să vadă despre ce e vorba. Tocmai intru într-un mic oraş unde cunosc un doctor la care am mai apelat şi altă dată. Calitatea principală a lui este că e discreţia în persoană. O trezesc pe Sue şi îi spun despre piciorul meu. Ajungem la locuinţa doctorului. Sue vine şi ea cu mine ca să mă sprijine. Merg destul de greu din cauza rănii de la picior.

Apăs butonul soneriei şi o melodie plăcută se aude din interiorul casei. Se aprinde lumina de deasupra uşii şi imediat se deschide şi aceasta.

– Salut, G.! Ce-ai mai păţit? mă chestionează doctorul.

– Ei, am fost la locul nepotrivit la timpul nepotrivit, doctore!

– Ce să-i faci, G., se mai întâmplă. Intraţi vă rog!

Intru în hol ajutat de Sue. Doctorul deschide uşa de la cabinet şi mă invită să mă aşez pe pat. N-am să intru în amănunte în privinţa manevrelor făcute de doctor. Important este că nu am nimic grav. Îmi dă un tratament care trebuie să-l urmez câteva zile.

– Dacă nu e în regulă vii la mine şi vedem ce-i de făcut, G.! îmi zice doctorul.

O să fie cam greu să mai revin la el pentru că nu am de gând să mă mai întorc. Dar nu e nevoie să ştie şi el chestia asta. Îi mulţumesc şi-l plătesc cel puţin dublu. Nu-i mai spun să păstreze discreţia pentru că ştie şi el că numai aşa va avea clienţi de calibru ca mine.

Ne urcăm în maşină. Sue la volan şi eu mă întind pe bancheta din spate. Am stabilit traseul. O să facem un ocol destul de mare , dar e mai bine aşa. Căutăm să evităm oraşele mai mari. Eu mă pun pe somn. Tratamentul dat de doctor mi-a făcut un somn de zile mari.

Mă trezeşte o zdruncinătură puternică. Mă uit să văd ce s-a întâmplat.

– Stai liniştit! Nu s-a întâmplat nimic, îmi spune Sue. Problema e că sunt obosită şi nu mai pot conduce.

– Hai să căutăm un motel unde să dormim.

Găsim unul puţin mai încolo. În depărtare se vede un mic orăşel. Întrăm în cameră şi ne aruncăm în pat. Sunt mulţumit că nu mă mai doare piciorul. Îmi pun pistolul la îndemână şi adorm aproape imediat.

Sar din pat speriat şi cu pistolul în mână. Cineva umblă la uşă. Aud cum se învârte cheia în uşă. Persoana de afară deschide încet uşa. Îndrept pistolul spre ea, dar îl cobor când văd că e camerista. Aceasta rămâne blocată în cadrul uşii.

– Mă  scuzaţi, dar am crezut că sunteţi plecaţi.

Arunc un ochi la ceasul de la mână: arată miezul zilei. Între timp s-a trezit şi Sue.

– Mie mi-e cam foame, Sue. Mergem să mâncăm ceva?

-Da, ar fi bine! e ea de acord.

– Unde se poate mânca bine pe aici prin zonă, o întreb pe cameristă.

– Păi dacă mergeţi spre Deep town, o să vedeţi pe dreapta localul lui Pete. Acolo se mănâncă bine şi nici nu e scump.

Ne urcăm în maşină şi plecăm la masă. Ajungem repede la restaurantul lui Pete. Nu arată cine ştie ce, dar sper ca mâncarea să arate mai bine. În parcare sunt destule maşini, aşa că s-ar părea că are clienţi. Intru în local şi identific o masă liberă lângă geam. Ne aşezăm acolo şi imediat vine o puştoaică să ne ia comanda. O întreb ce ne recomandă.

– Friptura de vită cu garnitură de legume cred că o să vă placă, îmi spune ea.

– Bine, o să mergem pe mâna ta. Două fripturi şi două beri.

Privesc în jur. Majoritatea clienţilor sunt fermieri locali sau camionagii ce sunt în trecere. Numai eu cu Sue facem notă discordantă în peisaj. Fata ne aduce berile. Eu o beau pe a mea direct din sticlă. Sue vrea un pahar. Se pare că pe aici nimeni nu bea berea cu paharul. Chelneriţa se uită mirată la noi, dar nu comentează. Se duce să aducă un pahar.

Mâncarea soseşte destul de repede şi chiar arata bine. Ne punem pe mâncat. Suntem leşinaţi de foame amândoi. După masă mai bem câte o bere.

Ei, ar fi momentul s-o ştergem. Las pe masă câteva bacnote care ar trebui să acopere consumaţia plus un bacşiş frumos  pentru fata care ne-a servit.

Când ne ridicăm de la masă, aud o voce răguşită în spatele meu:

– Unde credeţi că plecaţi?

Mă întorc şi-l văd pe J.D. E unul din oamenii lui Vitorini. Să fiu al dracului, dar s-au mişcat al dracului de repede! Sau poate că noi am mers prea încet.

– Cred că aveţi ceva de discutat cu domnul Vitorini. Am să vă rog frumos să mă urmaţi, spune J.D. cu un zâmbet în colţul gurii. Pistolul din mâna lui însă nu zâmbeşte.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s