Misiunea

Misiunea

Mă cazasem la hotel, conform instrucţiunilor primite de la centru. Aveam de îndeplinit o misiune obişnuită, fără prea multe bătăi de cap. Dar în practică nu puteai şti niciodată cum vor decurge lucrurile pe parcurs. Exista tot timpul o doză de suspans.

I-am mulţumit băiatului care mi-a dus bagajul până în cameră şi i-am dat un bacşiş corespunzător: nici prea mare, nici prea mic. Nu trebuia să atrag atenţia asupra mea şi nici nu era indicat să fiu recunoscut. Tocmai de aceea mă deghizasem: îmi vopsisem părul în negru şi purtam lentile de contact de culoare închisă. Îmi mai lipisem şi o mustaţă la culoarea părului. Uitându-mă în oglindă, nici eu nu mă mai recunoşteam.

Am început să cercetez camera. De fapt asta făceam de fiecare dată când eram în misiune. Trebuia să cunosc în detaliu locaţia pentru a-mi putea face aşa cum trebuie treaba pentru care eram plătit. Am ieşit pe balcon şi am constatat că am vedere spre parcul din apropiere. Mi-am îndreptat atenţia spre uşa de la balcon: se închidea şi se deschidea uşor, fără zgomot. Asta era bine!

M-am aşezat pe pat. Salteaua era aşa cum trebuie: nici prea dură, nici prea moale. Am verificat şi dulapul, asta în timp ce-mi scoteam hainele din valiză şi le puneam în ordine pe umeraşe. M-am mutat apoi în baie. Totul era în regulă şi acolo: papucii de casă, şamponul, săpunul, halatul de baie se aflau toate la locul lor. Am mai aruncat o privire în oglindă şi am verificat deghizarea.

Mi-am luat geanta în care aveam materialele necesare misiunii şi am ieşit din cameră. Înainte să trag uşa după mine, am scos o mică ruletă din buzunar şi am măsurat fanta de sub uşă şi grosimea acesteia. Erau O.K.!

Mi-era foame, aşa că m-am îndreptat spre restaurantul de la parter. I-am spus şefului de sală că vreau o masă mai retrasă. Acesta m-a condus până în capătul opus al încăperii şi a tras un scaun, invitându-mă să iau loc. Trebuia să recunosc că masa era amplasată exact cum doream eu: era în penumbră şi de acolo puteam supraveghea tot restaurantul, având şi vizibilitate asupra intrării.

Am întredeschis geanta, am scos laptopul şi l-am pus pe colţul mesei. Între timp chelnerul mi-a adus meniul şi am început să-l răsfoiesc, mai mult din curiozitate. Ştiam ce vreau să comand: obiceiul meu era să servesc specialitatea bucătarului, alăturându-i vinul recomandat din meniu.

În meseria mea amănuntele aveau o mare importanţă, aşa că eram foarte atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Era important să nu fiu recunoscut. Dacă s-ar fi întâmplat asta, misiunea ar fi fost ratată şi nu aş mai fi primit niciun ban.

La un moment dat, privind prin restaurant, am tresărit. Undeva la o masă l-am zărit pe Jean. Era uşor să-l recunosc pentru că nu era deghizat. Omuleţul cu pricina, care lucra şi el pentru cei ce mă angajaseră, avea nebunia de a nu se deghiza niciodată. De aceea îl şi recunoscusem imediat.

Şi totuşi, chiar nedeghizat, avusese multe misiuni reuşite. Dacă era aici, înseamnă că fusese trimis să securizeze misiunea. În doi era practic imposibil să ratăm scopul acţiunii noastre. Totuşi nu mă simţeam prea în apele mele cu Jean pe urme. Eram considerat cel mai bun profesionist al Agenţiei, cu o rată de reuşită de 100%. Nu credeam că aveam nevoie de o dublură. Mai ales că Jean o mai dăduse în bară, e drept că nu de prea multe ori.

Am avut grijă să nu mă trădez că l-am văzut. Nici el nu părea să mă fi recunoscut. Era şi greu cu deghizarea mea. Mi-am făcut de lucru cu laptopul până a venit comanda. M-am concentrat apoi asupra măncării şi băuturii. Da, făcusem o alegere excelentă! Obsedat de amănunte, nu am putut să nu observ unele mici nesincronizări ale chelnerului, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că nu avea o experienţă prea bogată.

Între timp Jean dispăruse din restaurant şi eu nici nu l-am văzut când a plecat. Asta nu era bine, începeam să-mi pierd concentrarea. Eram cam obosit de pe drum şi am luat hotărârea să merg să mă culc. Am introdus cardul în fantă şi liftul m-a purtat la etajul unde aveam camera. Cât am urcat am studiat puţin şi interiorul liftului, analizând inclusiv grosimea mochetei.       În timp ce mergeam pe hol, undeva după colţ, am auzit o discuţie. Fără să vreau am tras cu urechea.

– Maria crede că deja a venit în hotel! spuse o voce feminină.

– Probabil că mâine va acţiona, aşa că trebuie să fim cu ochii în patru, altfel ne-am ars! îi răspunse o altă voce mai puţin feminină.

Mi-a trecut imediat prin cap că vorbeau despre mine, aşa că am lungit pasul şi, când am ajuns la capătul culoarului, am constatat că nu mai era nimeni. Puţin mai încolo era uşa de la liftul de serviciu pentru personalul hotelului. Probabil că cele două persoane se urcaseră în lift. Mi-am continuat drumul până la cameră, uşor nemulţumit că fusesem recunoscut. Deşi mi se părea imposibil având în vedere noul meu look.

Ajuns în cameră, am făcut un duş scurt şi apoi m-am întins în pat cu telecomanda îm mână. Am adormit instantaneu şi m-am trezit dimineaţă în aceeaşi poziţie. Mi-am verificat geanta şi am plecat să-mi duc la îndeplinire misiunea. Dar nu înainte de a lua un mic dejun copios, care să mă ţină până după amiază.

Nu vă spun decât că am reuşit să-mi duc misiunea până la capăt, cu sânge rece ca de obicei. La ora 18.00 fix am intrat în restaurant. Aveam o foame de lup. Puteam mânca liniştit acum că îmi îndeplinisem misiunea.

Tocmai îmi savuram friptura de vită, bine stropită cu un vin roşu sec, când la masa mea se aşeză Jean. Trebuie să recunosc că mă luase prin surprindere, mai ales că nu apucasem să-mi dau jos deghizarea.

– Salut, John! spuse el. Ţi-ai terminat misiunea cred.

Aşadar deghizarea mea nu fusese infailibilă, cel puţin nu pentru el.

– M-ai recunoscut !

– Da, dar trebuie să-ţi spun că nu e rea deghizarea ta. E drept că pentru mine nu a fost o problemă să te recunosc.

– Păi nu prea mă mir, mai ales că ştiai că voi fi aici.

– Şi care e concluzia ta? Complexul hotelier merită o stea în plus?

– Jean, ştii prea bine că nu pot să-ţi spun. Totul este în raportul meu către Agenţie.

Colegul meu zâmbi cu subînţeles. Ştia verdictul dat de mine şi fără să-i spun eu, aşa cum şi eu îl ştiam pe al lui.

1 comentariu

Filed under literatura

One response to “Misiunea

  1. Imi vine sa intreb: Bine d-le, dar care a fost misiunea?
    Minunat. Felicitari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s