Românii din străinătate- povestea unui român căsătorit cu o japoneză(partea a II-a)

Nicolae Sirius

Voi continua povestea lui Nicolae Sirius, un român căsătorit cu o japoneză. În fotografia de mai jos este soţia lui Nicolae Sirius.

hiroko_top

 

 Prima călătorie în Japonia

Ajungem la gară şi… trenul… în staţie. Ne-am urcat repede în tren şi-o întreb pe soţie ce facem dacă vine naşu. Ea n-a înţeles despre ce-i vorba şi n-a zis nimic. A trecut controlorul pe lângă noi de câteva ori. Zicea din când în când câte ceva. Bănuiam că cere bileltele la control.  Soţia stătea nepăsătoare. După ce coborâm o văd că se îndreaptă spre casa de bilete şi cumpără două bilete. Mă, mă gândeam eu, fata asta e ciudată. Adică trece controlorul pe lângă tine, scapi bazma curată, cobori din tren şi te prinzi să-ţi cumperi bilet. Oricum, parcă împins de-o anume curiozitate o întreb, dar aşa, puţin mai pe ocolite: de unde ştie cel de la casa de bilete de unde ne-am urcat noi în tren? Păi, zice ea, asta e treaba noastră nu a lui. Peste două zile de la acea întâmplare era nunta şi luam aer în piept, adânc, să fac faţă împrejurărilor. Cum am ajuns la nuntă, cu taxiul, boiereşte, o văd pe soacră că i-ar îşi aruncă o privire ca un fulger spre mine. Căutam s-o ocolesc dar, ca necazul, îmi apărea în faţă când mă aşteptam mai puţin. Ceremonia nunţilor japoneze e deosebit de frumoasă. O adevărată paradă de costume. Mai ales chimonourile cusute cu fir de aur sau de argint; sunt o adevărată minunăţie. În general nunţile se ţin în hoteluri de lux sau în locuri special amenanjate. În unul din acele localuri  am intrat de mai multe ori. Propietarul a cumpărat opere de artă din Europa: picturi, mobilă veche, sculpturi, etc. Pentru că în funcţie de valoarea investiţiei- la care se adăugă, fireşte, rafinamentul ce oglindeşte investiţia-, sunt calculate preţurile. Nunta la care am fost invitaţi prima dată s-a ţinut într-un hotel de lux. Aş fi vrut să ţină mai mult. Mai ales după ce ne-am aşezat la masă. O masă delicioasă şi băutura tot la fel. După ce am luat câteva păhărele mă întreabă cineva de la masă dacă îmi place vinul. Soţia mi-a tradus şi i-am spus că nu beau decât un pahar de vin. Omul s-a scărpinat puţin în cap nelămurit după care a lăsat să treacă ceva timp urmărind ce fac şi după ce-am mai luat câteva păhărele iar m-a întrebat acelaşi lucru. Atunci i-am spus ce auzisem c-a spus renumitul matematician Grigore C. Moisil. Şi anume că un om nu poate să bea decât un pahar de vin după care devine alt om, care, la rându-i, are dreptul să bea un pahar de vin. Şi aşa mai departe. Omul a râs cu poftă şi-a transmis vestea la mesele vecine. Oricum, în acea înprejurare am primit invitaţie la un festival care se ţinea a doua zi chiar în oraşul în care s-a născut soţia. Am mers la festival şi foarte curios, festivitatea se încheia printr-un concurs. Cine poate să bea cel mai repede o sticlă de bere. În partea de sud a Japoniei e cald din primăvară până la sfârşitul toamnei şi berea acolo e băutura preferată. Japonezii consumă foarte puţin vin iar băuturile tari, cum ar fi vodca sau whisky, le ocolesc. Numai că, să iei parte la un concurs de băutură, e cu totul altceva. Adică, mă gândeam, ce să fac… să mă întrec la un pahar de bere? Însă soţia a insistat spunându-mi că nu-i frumos să nu iau parte la un concurs într-o comunitate unde orice bărbat ia parte. Bun, m-am lăsat convins deşi nu eram posedat de nici un sentiment de bucurie.

Imediat ce s-a făcut repartizarea sticlelor de bere şi s-a pregătit totul pentru demararea concusului soacra s-a aşezat într-un loc de unde putea să mă vadă mai bine deşi se prefăcea că discută cu nişte vecine. Pun sticla la gură, ţin de ea binişor să n-o scap pe gât, dar cum luam o înghiţitură mai bună mi se părea că soacra, din mică şi durdulie cum era, se subţia şi se înălţa, că atunci când am sorbit ultima parte a licorii mi s-a părut c-o văd că dă cu capul de lună. Am tresărit. În realitatea, imediat ce-am fost declarat oficial câştigătororul concursului, soacra s-a-ntors pe călcâie ca-n armată şi n-am mai văzut-o până în ziua când am plecat, la aeroport. Dar tot la fel, totul s-a terminat fără îmbrăţişări şi fără oferiri de flori. Atunci i-am spus soţiei că n-aş putea locui în Japonia. Dar viaţa are drumul ei. Nu poţi şti niciodată ce se întâmplă mâine. După ce-am plecat din Japonia ne-am gândit să ne stabilim în Europa. Numai că nu eram decişi unde anume. Am umblat noi o jumătate de an prin Austria, o jumătate de an prin Romania după care ne-am decis să ne stabilim în Germania, la Dusseldorf. Am ajuns acolo decişi să deschidem o afacere. Soţia însă nu s-a putut acomoda. Japonezii sunt obişnuiţi să trăiască în comunităţi… Şi dacă locuieşti undeva unde nu cunoşti limba, eşti pianist obişnuit să concertezi şi vezi că nu mai poţi face nimic, e greu. In plus se născuse a doua fetiţă. Chieltuielile erau mari. Primul lucru pe care l-am cumpărat a fost un pian. După aceea maşină. Mobilarea apartamentului. Etc. După un an am început să discutăm dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem în Australia. Acolo practic am cunoscut-o pe Hiroko. După puţin a decis să nu se mai întoarcă în Japonia. Pe mine tot ce mă lega de Australia era faptul că acolo reuşisem să fac ceva. Câştigasem prin concurs două burse de la Australia Council for the Arts. Un premiu de la Ministerul Culturii din Melbourne. Mi se jucase două piese de teatru. Fusesem elogiat într-un film documentar împreună cu alţi trei scriitori australieni. Lucruri pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să le realizez, ţinând mai întâi cont de faptul că ajunsesem acolo total necunoscut.

Deşi soţia a fost de acord cu acest lucru a vrut mai întâi să meargă să-şi vadă părinţii. După ce-a ajuns acasă mi-a trimis un credit card din partea mamei ei. Prima mea reacţia a fost aceea de a i-l trimite înapoi, însă soţia a insistat să nu fac asta.  După aceea m-a convins să merg în Japonia fiindcă părinţii ei vor să ne dea o propietate. Ca să nu mai spun că Sara mă suna în fiecare zi şi mă chema. Când am ajuns în Japonia, în primele zile Sara mă lua de mână să mergem să ne plimbăm şi cum vedea pe cineva care trecea pe stradă îi spunea că şi ea are acum tată. Un lucru ce m-a făcut să meditez asupra lui aşa cum mă frământa şi procesul de adaptare a omului ce printr-o anume împrejurare îşi schimbă brusc cursul vieţii, trăind într-o comunitate ce-l poate surprinde cu alte valori morale sau spirituale. O simplă călătorie de o săptămână sau două într-o ţară despre care scrii o carte în care descrii vârfurile munţilor sau văile pe lângă care ai trecut, cu pretinsa convingere că ştii totul despe acea ţară, e ca nostalgia despre iubirile ce numai în gând ţi-au apărut. Abia după ce m-am întors în Japonia şi-am locuit, aş putea spune, destul, înclin să cred c-am început să desluşesc mai multe lucruri din tainele unei culturi care nu se vrea uşor cunoscută.  „

 

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s