Români în străinătate- un român din Anglia(partea a II-a)

Metrou Anglia

 

Vă prezint episodul II al poveştii lui Lucian Florescu care locuieşte în Anglia, la Norwich.

Trei ore cât a durat zborul simpatica unguroaică mi-a povestit non-stop (chiar şi când stăteam, ostentativ, cu ochii închişi) suferinţele ei în amorul faţă de unu’ de care, din câte am înţeles, tocmai se desparţise, şi chiar mă gândeam la un moment dat cum naiba am putut s-o prefer indigenilor care, între timp, sforăiau de zor, probabil la fel de obosiţi ca şi mine… Imediat dupa ce aterizam, se apucă de-mi lămureşte, cu un surâs inocent, misterul necontenitei mitraliere cu care îmi asasinase urechile (şi somnul) pe toata durata zborului: era prima dată când mergea cu avionul, se temuse să nu aibă niscaiva probleme, deci ce bine că am apărut eu, că numai cu muzica în căşti poate nu s-ar fi descurcat! Koszi szepen es viszlat!!!


…Aveam la mine dolari, nu lire sterline, că în ţară pe vremea aia suprema valută era încă dolarul, euro nu însemna mare lucru iar lire sterline nici nu prea găseai. Trebuia să iau metroul de la aeroport până la una dintre gările Londrei, de unde urma să iau trenul spre Norwich, totul contra cronometru. Azi ştiu că aş avea variante mai avantajoase pentru ruta respectivă, dar atunci era prima dată când călătoream spre capitala istorica a regiunii anglilor vechi, East Anglia. Şi pe tot drumul până la metrou, nici un punct de schimb valutar, nici o posibilitate să procur nişte lire, macar cât să iau card de metro şi bilet de tren, mai apoi.

Mă orientez rapid prin pasajele subterane – noroc că, spre deosebire de cel bucureştean, metroul londonez e excepţional de bine organizat, se vede că are în spate aproape o sută douazeci de ani în plus faţă de al nostru – ajung lângă peronul pentru direcţia respectivă, şi n-am ce face, merg ţintă la ofiţerii de serviciu (care îşi fac veacul la intrările spre peroane) şi le expun concis problema. Unul dintre ei se uită lung la mine, bagă mâna în buzunar şi mă întreabă câte lire vreau. Câte poţi să-mi dai, îi zic, fără să-l mai întreb şi ce rată de schimb cu dolarul practica el. Concret, am primit 20 de lire (atât avea la el) pentru 40 de dolari. Adică un profit net de 10 dolari pentru slujbaşul majestăţii sale. Dar salutar pentru mine, că aşa am reuşit să prind la timp metroul de care aveam nevoie.

Dupa o oră şi vreo douăzeci de minute de examinat figurile ce populează metroul la orele respective, cu tot mai multă îngrijorare, nu din cauza lor, ci a timpului scurs, ajungem la Liverpool Street Station (a nu se confunda orasul cu strada ce-i poartă numele şi unde e situată gara spre estul Angliei). Tâşnesc, cu catrafusele după mine, direct spre zona ghişeelor; mai erau exact 5 minute şi pleca trenul. Transpirând şi gâfâind, mă proptesc în faţa singurului ghişeu la care chiar atunci nu era nimeni. Tipul de la casă nici nu se uită spre mine, vorbeşte la telefon. Despre rezultatele echipei de cricket de cu o seară în urmă. Mai sunt trei minute. Il întrerup politicos şi-i cer bilet, menţionând şi cât timp mai am până pleacă trenul. Ia banii, îi numără frumuşel, şi zice, fără să ia receptorul de la ureche, ca mai trebuie încă nu-ştiu-cât, o sumă modică, în orice caz.

Brusc mă cuprinde o furie interioară ce face numai să-mi sporeasca şi mai mult nevoia de o ţigară. In perioada aia fumam destul de mult, şi cum la englezi se introdusese interdictia fumatului in spatii publice, practic de la plecarea de pe Ferihegy şi până la momentul de care povestesc nu putusem fuma deloc, că fusesem peste tot în incinte închise, nu ieşisem la aer nicăieri că nu aveam unde şi nici timp de asta. 

 Mă uit la ceas, mai sunt două minute. Domnule, îi zic, la mine am numai dolari, nu mai am alte lire. Ţine aici şi ăştia 10 dolari şi dă-mi un bilet, că pierd trenul …şi îţi rămân aici pe cap toată seara! Nu se poate, zice, şi-mi arată, la doi paşi, un birou de schimb valutar. Dar acum nu mai am timp pentru asta, îi zic, aş fi vrut să schimb pe Heathrow, dar nu era nimic în drumul spre linia de metrou pentru gara asta. Îi plasez în faţă hârtia de zece verzişori şi-i zic: poţi s-o schimbi tu însuţi, după ce plec, şi îţi şi rămâne un mic câştig. În fine, se învoieşte şi-mi dă biletul. 


Mai e un singur minut. O iau la fugă şi-mi aduc aminte cş habar n-am unde e peronul la care trebuie să ajung, aşa că din alergare, mă răsucesc pe jumătate şi îl întreb, strigând pe sistem „eperdue”, iar el îmi arată trei degete. Peronul trei! Fix în faţa mea, de altfel. Se aude un fluier. Ajung la ultima uşă a ultimului vagon, conductoarea e deja pe scară şi probabil se uită la mine încă de când am zbughit-o de la ghişeu. Îmi zâmbeşte şi-mi face loc să urc. Mai întii geamantanul mare, după care geanta de umăr, apoi eu. Trenul porneşte. Ajunsesem!

…Mă instalez şi răsuflu puţin. Când mă uit în jur, vagonul, absolut pustiu. Pe atunci încă mai rulau garnituri de câte 8 – 10 vagoane între Norwich şi Londra, majoritatea celor de clasa standard fiind de tip „la comun”, necompartimentate (acum mai degrabă nimereşti auto-motoare cu trei-patru rame, dar de un confort sporit). In fine, dau să-mi aprind o ţigară, dar îmi amintesc brusc de interdicţia respectivă şi mă gândesc, oare ăştia or fi având vagon restaurant, să pot trage şi eu câteva fumuri să-mi mai treacă stress-ul? Că precis în tren musai să existe ori un vagon pentru fumători, ori un vagon-bar, ceva… O iau spre vagonul din faţă: nimeni. Ce naiba, asta e trenul meu personal? Te pomeni că de-aia m-or fi aşteptat, că n-aveau alţi clienţi! Încerc şi în vagonul următor: nimeni! Ei, asta-i culmea… Mă întorc înapoi în ultimul vagon, mă aşez tot pe locul unde fusesem şi-mi aprind ţigara. Inspir satisfăcut… Cine naiba să mă vadă, nu-i nimeni nicăieri!

Ca şi cum numai asta ar fi aşteptat, din cine-ştie-ce cotlon nebănuit de mine, apare conductoarea, toată numai zâmbet. Trenul tocmai intra într-o zonă superbă, semi-rurală, şi eu începeam să mă relaxez, trăgând cu nesaţ din ţigară şi admirând peisajul… (pe atunci fumam numai Marlboro roşu lung, dar era bun, nu ca ăsta din zilele noastre). Nu se poate fuma aici, zice tipa, în timp ce îmi verifică biletul. Am căutat vagonul restaurant, dar probabil ca e foarte departe de ăsta, îi zic. Mă gândeam să mă odihnesc puţin, de-abia am prins trenul, şi mai apoi m-aş duce acolo. Dar între timp, am simţit nevoia să fumez, sorry. Şi îi fac o mutră care, la nevoie, ştiu că înmoaie inimile ce trebuie înmuiate… Nu este vagon restaurant la ora asta, zice tipa. Şi nu mai zâmbeşte.

Vexat total de atâtea peripeţii, fiindcă îmi închipui ce urmează, mă pregătesc să scot nişte bani, până încă nici nu-mi spusese de vreo amendă, şi mă gândeam ce-o să zică văzând că am numai dolari… însă observ că tipa începe iar să zâmbească. Aha… eşti de-a noastră, deci! Uite ce e, fii amabilă, sunt extrem de obosit, îi zic, trăgind încă un fum şi stingând ţigara într-o scrumiera pe care mi-o improvizasem din ceva staniol de la o ciocolată. Nu am decât bani din ăştia, dar uite, îi ai pe ăştia zece de la mine dacă mă laşi în pace. O să ţin geamul deschis şi-apoi, vezi bine că nu-i nimeni, rămâne secretul nostru, ok? …A fost foarte ok… şi aşa, mai fumând, mai degustând din cafeluţa din termos, mai luând câte-o bucăţică de ciocolată, am ajuns la Norwich, dându-mi seama că, dacă mai împrăştii cu bani în halul ăsta, n-o să-mi ajungă nici ce-am la mine şi nici bursa în sine să mă descurc.

Dar ce avea să mai urmeze… poate am să povestesc cu vreo altă ocazie. Cheers! „

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s