Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni

Mobilul cântă de zor pe noptieră. Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos. Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să le reproduc aici, şi mă dau jos din pat. Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şi bâjbâi după telefon. Reuşesc să apăs butonul care opreşte alarma. Deschid un ochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât e ceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba am programat aseară alarma? Şi mai  e şi luni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E o adevărată plăcere să începi o nouă săptămână. Îmi aduc aminte de problemele ce mă aşteaptă la serviciu şi devin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cum pot să fiu mai supărat, pentru că deja cheful meu a atins pragul cel mai de jos.

Cine dracu’ a mai inventat şi zilele astea de luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-i spun. Dar acum simt că adorm pe mine. Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu. Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uit la ceasul de pe comodă şi strig:

– Scularea nevastă că e târziu!

Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din fire, nu prea se agită. Sare brusc din pat abia când îi pun ceasul sub nas să vadă cât e ora. Chestia nasoală este că maşina  e defectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiul la serviciu. Mâine mi-am propus să rezolv cu maşina. Dar până mâine trebuie să văd cum mă descurc astăzi.

Ne pregătim în viteză şi eu şi nevasta, mâncăm ceva pe fugă şi suntem gata de plecare. Noroc că fata şi băiatul nu se duc dimineaţă la şcoală, că ar fi fost o nebunie la noi în casă. Merg până în staţie împreună cu partenera mea, dar ajunşi acolo ne despărţim pentru că serviciile noastre sunt în zone complet diferite din oraş. Ea pleacă pe jos, iar eu mă poziţionez pe refugiul staţiei de tramvai. Trebuie să dau puţin din coate să-mi fac loc pentru că refugiul e plin de oameni. Se vede că tramvaiele nu-au mai venit de ceva vreme de s-a strâns atâta lume. Suntem cu toţii agitaţi că e deja târziu şi întârziem la muncă. Mă uit în jur şi mă gândesc că  oamenii ce mă înconjoară sunt dornici de muncă. Abia aşteaptă să ajungă la serviciu şi să se apuce cu mult elan de treabă. Cel puţin aşa arată. A oameni muncitori.

Eu mă agit să nu ajung după şef, ca să evit discuţiile de dimineaţă. Chiar cred că pot trăi foarte bine şi fără ele. Chef de muncă sincer nu prea am azi. Dar n-am ce face, trebuie să-mi fac datoria faţă de stomac. Da, ce va uitaţi aşa la mine? Cu toţii suntem sclavii stomacului care, dacă n-are de mâncare, ne fugăreşte la serviciu să facem rost de bani.

Se stârneşte rumoare, semn că vine un tramvai. Îmi întind gâtul să văd numărul acestuia. Nu e bun pentru mine. Totuşi e bine că se mai goleşte staţia puţin. În sfârşit apare şi tramvaiul meu. N-am să vă plictisesc cu descrierea călătoriei până în celălalt capăt al oraşului. Ajung în staţie şi o iau iute la picior. Mai am de mers cam 500 de metri până la birou. Aud un claxon şi când mă uit în stânga văd că e un coleg care a oprit maşina ca să mă urc. Am noroc! Ajung rapid la serviciu. Şi nici nu am întârziat.

Intru în biroul Aprovizionare unde mă chinui zi de zi să-i fac pe plac stomacului. Colegii sunt deja veniţi şi sunt băgaţi în treburi până la gât: George e ocupat cu postatul pe Facebook(acuma până nu vine şeful) iar doamna Gina tocmai citeşte ultimele ştiri mondene. Cafeaua e gata aşa că îmi pun o cană aproape plină. Am nevoie de combustibil ca să-mi fac pornirea de luni dimineaţa. În timp ce sorb din cafea deschid şi eu calculatorul şi mă apuc rapid de treabă: îmi citesc mail-ul, arunc o privire pe Facebook şi verific numerele la loto. Daaa, ţi-ai găsit să câştig! Niciun număr n-am prins. Arunc biletul la coş şi văd că a ajuns şi şeful. Îi anunţ pe colegii de birou. Ei nu au vizibilitate la uşa de la biroul şefului.

Şeful intră agitat în biroul nostru:

– Bună dimineaţa!  Eu trebuie să plec în delegaţie, spune el. Vă pregătiţi de şedinţă. După ce-mi beau cafeaua, veniţi la mine să discutăm problemele pentru astăzi.

Doamna Gina îi duce cafeaua şefului. Eu cu George ne pregătim de şedinţă. Deschidem mapa cu cererile de aprovizionare ce sunt în aşteptare. Constatăm că avem o grămadă. Trebuie să discutăm cu şeful să ne dea voie să mai cumpărăm câte ceva, altfel ne sar oamenii în cap. Şeful caută să amâne cât mai mult aprovizionarea cu materiale pentru a nu cheltui prea mult din banii patronului. E criză, ce să-i faci?

Şedinţa se desfăşoară în ritm alert. Şeful ne împarte în viteză sarcinile şi, în timp ce discută cu noi, îşi pregăteşte documentele pentru delegaţie. În ceea ce mă priveşte trebuie să plec pe teren să supervizez aprovizionarea pentru un punct de lucru. Am o listă ce se întinde pe trei pagini. Cînd o să mă întorc, ca să nu mă plictisesc cumva, am de făcut o situaţie care trebuie prezentată patronului.

Şeful pleacă în delegaţie. Apare şi nea Ion, şoferul de pe camion cu care trebuie să merg la cumpărături. Adică la aprovizionare. Colegul meu George, când este întrebat unde sunt, spune că sunt la cumpărături. Tot l-am bătut la cap să nu mai zică aşa, dar degeaba. Nu de alta dar unii or crede că fac cumpărături pentru acasă în timpul programului.

Plec cu şoferul la firmele de unde trebuie să fac aprovizionarea. Trebuie să mergem la vreo trei magazine. Ne ia cam patru ore să aprovizionăm toate materialele. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot de pe listă. Ne deplasăm spre depozitul firmei       ( care din fericire este chiar lângă birouri), când la un moment dat se opreşte motorul şi nea Ion trage pe dreapta. Până la serviciu mai sunt câţiva kilometri buni. Al dracului ghinion! Şoferul sună de pe mobil la garaj să anunţe defecţiunea. Dispecerul îi promite că trimite imediat un mecanic să rezolve problema. Ne punem pe aşteptat. Ştim şi noi ce înseamnă „imediat” în viziunea lui Gigi, dispecerul de la coloana auto. În sfârşit apare şi maşina cu mecanicul. Se pare că nu prea îi dă de capăt. Nea Ion şi mecanicul sunt băgaţi în motor până peste urechi. Eu patrulez pe lângă ei. O maşină opreşte lângă mine. Când mă uit văd că e nea Grigore , şeful bazei sportive. Mă întreabă dacă ne poate ajuta cu ceva. Păi pe mine chiar mă poate ajuta dacă mă duce la birou.

Ajung la birou obosit praştie. Trebuie să fac şi situaţia. Mâine dimineaţă şeful trebuie să o aibe pe birou. Se vede că e luni! Numai belele pe capul meu. Mă apuc fără niciun chef să butonez la calculator. Până la sfârşitul programului reuşesc să termin. Listez situaţia şi o pun pe birou la şef. Să aibe şi el o bucurie de dimineaţă.

Îmi aduc aminte că azi am venit fără maşină. Ei, asta e! Parcă ce mai contează acum. Bine că am rezolvat cu aprovizionarea şi cu situaţia!

Până acasă nu fac decât o oră. Intru şi nevastă-mea mă anunţă, după ce m-am descălţat, că nu mai avem pâine. Îmi iau papucii şi cobor la magazinul de la colţ. Normal! Pâinea s-a terminat. Aşa că merg mai încolo la brutărie. Nu e prea departe, dar la cât sunt de obosit, e greu tare.

Nu se mai termină odată ziua asta de luni? Mă gândesc la un sfârşit tragic pentru ea. Îmi imaginez că o strâng de gât. Cum pe cine? Pe ziua de luni. Nu e bine! M-a luat valul şi sunt cam pesimist. Ia mai bine să mă gândesc la ceva optimist. De exemplu că am câştigat la loto premiul cel mare de trei milioane de euro. Ei, ţi-ai găsit…

Şi uite aşa vine şi tragicul sfârşit optimist al zilei de luni.

1 comentariu

Filed under literatura

One response to “Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s