Un nou fragment din romanul meu poliţist: Un detectiv cu uşoare dureri de cap

PARTEA A TREIA

 Un furt, o dispariţie, un câine mort şi o babă isterică

fragment din capitolul 2

A doua zi mă trezesc târziu. Ce să fac, măi băieţi, dacă am întârziat aseară la o bere (vorba vine una, că au fost nenumărate) cu George şi Peter. Am avut de discutat chestiuni legate de cazurile biroului nostru de detectivi. Asta a fost la început, că pe urmă am cam pierdut şirul. Treaba nasoală e că mă doare capul de nu mai ştiu ce să fac. Merg la bucătărie şi pun de o cafea. Între timp caut o pastilă. Iau una din borcanul pe care scrie „ DURERE”. Nu prea mi-e foame. De fapt nu am chef de nimic. M-aş băga din nou în pat, dar trebuie să o vizitez pe doamna Martinez. I-am promis că ajung azi pe la ea.

Beau cafeaua şi mă chinui să mănânc un sandviş subţire, aproape poţi să vezi prin el. Parcă mă simt mai bine. Păi ce fel de detectiv sunt eu? Să mă doboare o banală mahmureală? Ies afară şi mă îndrept spre maşină. Trag un şut unui câine care se pregătea să se uşureze pe roata din faţă de la automobilul meu. Acesta fuge schelălăind.  Nici nu m-am urcat bine că am şi demarat într-un nor de praf.

Ajung cu bine în cartierul unde-şi află sălaşul baba. Locuieşte într-un bloc cu trei nivele. La parter. Bat la uşă. Nu văd nicio sonerie, aşa că mai bat de câteva ori. În sfârşit aud nişte paşi la interior.

– Cine e? se aude o voce de după uşă. Dacă ai venit la furat să ştii că am puşca pregătită!

– Sunt Papa Goldon, doamnă Martinez! strig eu rapid ca să nu mă aleg cumva cu scăfârlia găurită.

Cu doamnele în vârstă trebuie să fii foarte atent. Mai ales când au o puşcă în mână. Se aude cum clienta mea descuie cele o mie de încuietori cu care a zăvorât uşa. În cele din urmă o văd cum se deschide. Doar de doua degete. Persoana dinăuntru se uită numai cu un ochi la mine. Se pare că ceea ce vede e O.K., pentru că deschide uşa larg.

– Vă rog să intraţi, domnule Goldon! Îmi cer scuze, dar prin cartier umblă tot felul de inşi dubioşi.

Mă uit să văd unde e puşca. Madama pare să nu fie înarmată. Păşesc înăuntru.

– Nu am nicio armă, îmi spune madam Martinez, văzând că mă uit cam ciudat la ea. Am spus asta numai aşa să bag spaima în pramatiile care sună pe la uşă. Veniţi şi luaţi loc în fotoliu!

Imi arată un fotoliu uzat ce zace în colţul încăperii. Gazda se aşează în alt fotoliu. Dublu faţă de cel în care stau eu. Cred că e cel mai mare fotoliu pe care l-am văzut în viaţa mea.

–         Cu ce vă pot servi, domnule Goldon? mă întreabă clienta mea. Am un ceai din Ceylon, o grozăvie!

O refuz politicos. Deşi sunt convins că are dreptate. Trebuie să fie groaznic. Aş bea un whisky sau o ţuică, dar nu cred că are aşa ceva. Cel puţin ţuică sunt sigur că nu are.

– Tărie nu ţin în casă, îmi spune madama.

Ce naiba? Îmi ghiceşte gândurile?

–         Doamna Martinez, eu am venit să discutăm despre cazul câinelui decedat. Spuneţi-mi pe cine bănuiţi că ar fi putut să vă omoare jav…ăăă…câinele.

Duduia se uită chiorâş la mine. Ei, ce vreţi şi voi, mi-a scăpat. Nu prea îmi plac javrele. Nici cele cu patru picioare şi nici cele cu două.

–         Nu ştiu ce să vă spun. Dacă ştiam cine a facut-o, nu vă mai angajam!

–         Este posibil s-o fi făcut unul din vecinii dumneavoastră. Vorbiţi-mi despre ei.

–         Da, se poate! mă aprobă madama. Dacă stau să mă gândesc mai bine, ar fi două persoane pe care le-aş bănui.

–         Sunt numai ochi şi urechi, zic eu scoţând agenda din buzunar şi pregătindu-mă să notez.

–         Păi, una ar fi Fancy de la doi. Urăşte câinii şi nu-l agrea deloc pe Alfred . Are cinci pisici, îmi spune strâmbându-se madam Martinez.

Înţeleg că nu o prea agreează pe vecina respectivă.

–         Dar nu pot să dau vina pe ea, continuă clienta mea. Totuşi iubeşte animalele, fie ele şi pisici. Nu cred că e în stare să-l omoare pe Alfred totuşi. Dar mai ştii?

–         Bine. Am notat-o. Am să vorbesc cu ea şi o să vedem.

–         Ar mai fi Arthur Cutler de la unu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, el mi se pare suspectul numărul unu. Urăşte toate animalele şi Albert nu-l suporta deloc, el care era aşa de gingaş, era în stare să-l mănânce de viu pe Arthur.

Daaa, foarte gingaş chiar, îmi spun eu în gând. Îmi revine în minte poza monstrului şi mă scutur puţin.

–         L-am notat şi pe el.

–         Ar mai fi fost un vecin pe listă, dar se pare că m-am înşelat în ceea ce-l priveşte.

–         Spuneţi-mi totuşi despre cine e vorba.

–         Păi, e Tony Giotta de la unu, mi se părea că nu prea-l iubeşte pe Alfred. Dar nu era aşa! Când a aflat că a murit a fost foarte afectat. El i-a săpat mormântul în grădiniţa din curtea interioară. Să vedeţi ce flori frumoase i-a pus!

Cam ciudată dragostea asta subită pentru javră! Voi ce ziceţi, măi băieţi?

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Lasă un comentariu

Filed under literatura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s