Un detectiv cu uşoare dureri de cap

Am strâns în această postare toate fragmentele din romanul meu publicate pe blog începând de anul trecut. Sper că aşa va fi mai uşor de citit şi cei curioşi îşi vor face o mică idee despre halul în care va arăta romanul meu…

Un detectiv cu uşoare dureri de cap- fragmente de roman

roman poliţist lejer umoristic

din seria

“Aventurile detectivului Goldon”

 

AVERTISMENT!

 Personajele şi situaţiile din aceast roman sunt complet imaginare. Cei ce vor căuta să găsească asemănări cu realitatea sunt  fraieri şi-i declar nuli.

 Autorul

Partea I

SECRETUL CARE UCIDE

CAPITOLUL 1

 

          Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri destul de dure ca să nu  mai aibă nevoie de pistoalele ce le ţin îndreptate spre mine.

– Papa, ţi-a sunat ceasul! zice unul dintre ei băgându-mi pistolul sub nas.

Ei, fraţilor, situaţia e albastră. şi ce-i mai grav e că nu pot să mişc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzaţia asta !

Amicul nu-şi face probleme de conştiinţă şi apasă pe trăgaci. Închid ochii dar în loc de împuşcătură se aude un ţârâit. Nu pistolul ţârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.

Aiureala de mai înainte n-a fost decat un vis, măi baieţi!

Scutur din cap să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă şi ridic receptorul.

-Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.

-Da,chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.

-Sunt Jeff, Jeff Delmote!

-Ce dracu’ ai înebunit Jeff, mă trezeşti cu noaptea în cap! zic supărat căci ceasul arată mai puţin de cinci dimineaţa.

-Iertaţi-mă domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniţi la barul “Three  Stars”, ştiţi unde este.

-Da, ştiu! În cinci minute sunt acolo, îi spun punând receptorul în furcă.

Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani , dar niciodată nu l-am vazut (auzit de fapt) aşa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunţe mai întâi.

Şi dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e aşa speriat înseamnă că e groasă , fraţilor!

Aşa că nu mai stau pe gânduri şi îmi trag la repezeală nişte ţoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura şi-l bag la centură. Nu închid bine uşa de la apartament c-am şi ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreiaj că am şi prins o sută la oră.

Îmi înfing piciorul drept în acceleraţie. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul…

Acul vitezometrului ar vrea să se mai mişte dar nu mai are unde. A ajuns la maxim. Gonesc. Gonesc nu glumă, fraţilor! Nu mă mai opresc la stopuri . O să le cer scuze la întoarcere.

În trei minute plus ceva măruntiş ajung  în parcarea de lângă barul “3 Stars”. Nici n-am închis bine portiera c-am şi intrat în bar.

Arunc o privire în dreapta. Nimeni.

Privesc şi la stânga. Tot nimeni.

In faţă, la bar, doar barmanul cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în acelaşi timp. Unde naiba o fi Jeff?

Mă proptesc pe un scaun în faţa barmanului şi comand un whisky . Dublu. Sincer să fiu chiar aveam nevoie de ceva lichid, colorat şi tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.

Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viaţa lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varza.

În dreapta mea , la capătul tejghelei observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoşi. Gogoşile nu prea merg cu whisky (cel puţin nu în cazul meu), aşa că-mi strecor mana dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă şi o bag în buzunarul de la pantaloni de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky şi mai scot o hârtie de 5 $ şi o pun pe tejghea şi, fără să ridic mana de pe ea, îi zic barmanului:

-Intrebarea ramane aceeaşi. Răspunsul sper să fie altul acum.

Barmanul îmi arunca o privire şireată, dar şi speriată în acelaşi timp. Dupa ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:

-V-am minţit adineaori, dar m-au ameninţat cu pistoalele şi cuţitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.

Nu-i mare pierdere îmi zic în sinea mea, uitandu-mă la urechile hidoase din proprietatea insului cel aveam în faţă.

-Ei erau trei-continua el povestea- şi eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au ameninţat l-au luat pe sus şi s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.

Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire şi acolo erau tot trei tipi!

-Poţi să mi-i descrii puţin pe cei trei? îl chestionez eu fară prea multe speranţe.

Amicul se gândeşte puţin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.

– Tipii erau îmbrăcaţi toţi trei la fel, cu impermeabile negre şi cu pălării cu boruri mari tot negre şi alea, ceva în genul mexican.

Cam ciudată îmbrăcăminte având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.

– Şi altceva, mai deosebit, n-ai observat la ei ? întreb .

-N-am reuşit să le văd feţele din cauza pălăriilor pe care le ţineau pe ochi.

Fac o mutră dezamăgită . Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.

– Ar mai fi un amănunt, zice .

– Care?  întreb eu.

– Unul dintre cei trei a făcut o mişcare bruscă la plecare şi i-a alunecat pălăria de pe cap.Aşa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.

– E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce să-mi folosească cicatricea tipului.

– Şi încă o chestie domnule, mai zice barmanul.

– Da, îi zic privindu-l întrebător.

– Prietenul dumneavoastră…ăă…am uitat cum îl cheamă…

– Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.

– Aşa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.

Sar de pe scaun lejer agitat.

– Eşti sigur, Lola a spus ? îl întreb eu holbând ochii.

– Da,da, acum când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că aşa a zis!

Ei, băieţi, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui Jeff. Sau cel puţin aşa sper eu.

– Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.

– Nu , nu cred. De altfel a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit n-au înteles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.

-E clar ! zic şi împing bacnota de 5 $ spre barman. O merită.

El o culege  cu dexteritate , deschide un sertar dar când să-i dea drumu’ îşi aduce aminte de ceva şi rămâne cu bacnota suspendată deasupra sertarului.

– Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.

– Ce chestie?

– Vă rog să nu spuneţi la nimeni că ştiţi de la mine.

După ce-l asigur de discreţia mea, lasă să cadă bacnota în sertar şi-mi serveşte un rânjet de mulţumire. Îmi scot portofelul şi mai achit o sticlă de jumatate de whisky. O bag în buzunarul de la haină şi plec condus de barman până la uşa.

Mă urc în Chrysler-ul meu nici prea vechi nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar şi o pun în torpedou. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact şi-mi fac un mic plan de bătaie. Aşadar trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte lucrează la expresul “White Horse”, undeva la marginea oraşului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deşi dracu’ ştie cum o fi pe-acolo…

Pornesc motorul, ambreiez, bag într-antâia şi decolez mai ceva ca la cursele de formula 1.

Nici n-am parcat bine maşina pe alee c-am şi deschis uşa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis şi uşa de la casă ). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot şi sticla de ţuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăţi, bine stropite cu ţuica, caut în cartea de telefon numărul de la “White Horse”. Aduc telefonul de pe hol în bucătărie şi îl bag în priză . Am prize de astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie şi pe terasă.

Dar văd că unii dintre voi sunt nedumeriti în legătură cu băutura mea. Este un fel de vodkă adusă de nişte prieteni de ai mei de departe, tocmai din ţara lor de origine. România se cheamă. Din când în când mă aprovizionează cu apa de asta de foc, care e mult mai tare ca whiskyul, si cu mâncăruri făcute de ei în casă după reţete tradiţionale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altă dată, când o să avem mai mult timp.

Salvez cafeaua în ultima clipă şi o torn în ceaşcă. Mă întorc lângă telefon şi formez numărul uitându-mă în cartea  de telefon. Îmi răspunde o voce feminină careia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecţionat. Vârsta corespunzătoare. Oricum nu mai mult de 26 de ani 3 luni 2 săptămâni şi 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.

– Alo, papuşă, dămi-o te rog pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.

– Îmi pare rău dar nu-i aici. Astăzi are zi liberă. Cine o caută, vă rog?

– Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de aşa ceva.

Tipa se pune pe râs. Şi râde, măi băieţi, râde fără să se mai oprească. Când s-a mai liniştit puţin o abordez din nou.

– Alo, baby, spune-mi te rog adresa ei. Eu nu mi-o mai aduc aminte.

Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere apoi îmi spune adresa pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon. Pe tipă. Inchid telefonul dându-i întalnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!

Mă uit la ceas şi constat că arată şase jumătate. E încă devreme, dar pentru Jeff mi-e teamă să nu fie târziu. Sper că nu prea târziu.

…………………………………………………………………………..

Capitolul 3

Cryslerul meu goneşte pe autostrada spre Ely City. La radio tocmai se transmite melodia de mare succes „Strânge-mă iubito până îţi voi simţi strânsoarea în rinichi”. Circulaţia este destul de aerisită la ora asta, aşa că apăs acceleraţia până la fund. Când mă apropii de Ely City o pancartă de pe marginea autostrăzii mă face să ridic piciorul de pe acceleraţie.

În acest moment intraţi în ELY CITY. Reduceţi viteza sau veţi vizita închisoarea noastră!– scrie pe pancarta cu pricina.

Originală urare de bun venit, măi băieţi!

În orice caz asupra mea are efect. Conduc cu viteza melcului până la cea mai apropiată staţie de benzină . Furat de evenimente am uitat să mai verific stocul de combustibil din rezervor. Aşa că pentru a trage maşina la pompă trebuie să storc rezervorul de ultimii stropi de benzină.

După ce-mi fac plinul demarez în trombă spre centru. Reduc însă imediat viteza amintindu-mi de pancartă.

Biroul avocatului Palmer se află chiar în centru. Intru în hol şi mă scufund până la genunchi în covorul gros de pe jos. Se pare că avocatul nostru nu duce lipsă de clienţi. Dar n-am timp de alte observaţii pentru că ochii îmi rămân lipiţi pe trupul secretarei lui Palmer. Şi ce trup, fraţilor! Dacă doriţi amănunte imaginaţi-vă cea mai grozavă secretară . Ei, aţi reuşit să vă fixaţi imaginea? Bine, atunci daţi-o deoparte! Oricâtă imaginaţie aveţi, nu cred că vă apropiaţi de modelul din faţa mea.

–         Salut, sunt Goldon Papa. Vreau să vorbesc cu domnul Palmer.

–         Bună ziua, domnule Goldon. Sunteţi programat pentru astăzi?

–         Nu, nu sunt programat. Spuneţi-i domnului avocat că vin din partea lui Jeff Delmote. Sunt convins că o să mă primească şi fără programare.

–         Să ştiţi că domnul Palmer nu primeşte pe nimeni fără să fie programat din timp.

–         Cred că de data asta o să facă o excepţie. Este o chestiune de viaţă şi de moarte.

Se pare că am reuşit să o conving în sfârşit. După ce lipseşte câteva momente, secretara revine din biroul lui Palmer şi mă pofteşte înăuntru. Mă scufund în alt covor, parcă şi mai gros decât cel din biroul secretarei. Biroul la care stă Palmer se zăreşte departe în zare. Este cea mai mare încăpere pe care am vazut-o până acum (mă refer ca birou). Avocatul îmi face semn să iau loc. Îşi dă seama şi el că am obosit parcurgând distanţa enormă de la uşă la fotoliul din faţa lui.

– Cu ce vă pot fi de folos, domnule Goldon? mă  chestionează Palmer abordând un zâmbet care nu-mi place deloc.

–         Sunt prieten cu Jeff Delmote. El a intrat într-o încurcătură şi am venit la dumneavostră să-mi daţi documentele ce vi le-a lăsat în păstrare.

–         Şi de unde ştiu eu că sunteţi într-adevăr prietenul lui Jeff?  Sper că mă-nţelegeţi că trebuie să-mi iau anumite măsuri de siguranţă.

–         Desigur, domnule avocat. Iată dovada! spun eu punând moneda pe birou. Mai bine zis jumătatea de monedă.

Palmer scoate şi el dintr-un sertar o jumătate de monedă pe care o pune lângă a mea. Cele două jumătăţi se potrivesc perfect.

–         Totul este în regulă, domnule Goldon. Din păcate documentele de care aveţi nevoie… nu pot să vi le dau.

–         Cum aşa? exclam eu surprins.

–         Vă rog să nu mă-nţelegeţi greşit! Nu vi le pot da, nu pentru ca n-aş vrea, ci pentru că nu mai sunt în posesia lor. Am lipsit câteva zile din oraş şi ieri când m-am întors acasă am descoperit că primisem o vizită neanunţată şi nedorită. Cu alte cuvinte am fost victima unei spargeri. Printre altele hoţii au luat şi plicul cu documentele de la Jeff. Acuma nu ştiu de ce au luat plicul respectiv însă presupun că au crezut că este ceva de valoare înăuntru…

–         Domnule avocat, mă scuzaţi că vă întrerup, dar nu prea am mult timp de pierdut. O întrebare aş vrea să vă pun.

–         Vă rog.

–         Ştiţi ce conţinea plicul?

–         Domnule Goldon, sincer să vă spun l-am întrebat şi eu pe Jeff când a venit cu plicul la mine. Ceea ce am putut scoate de la el a fost informaţia că în plic se află documente foarte importante referitoare la o persoană însemnată din Los Angeles. Atât am putut să aflu. Consemnul stabilit cu Jeff era să deschid plicul de faţă cu persoana ce va prezenta jumătatea de  monedă care se va potrivi cu cea pe care o aveam eu. Din păcate, având în vedere situaţia actuală, sunt în imposibilitate să vă pun la dispoziţie documentele. Bine-nţeles că poliţia este la curent cu spargerea de la locuinţa mea. Dar nu-mi fac mari speranţe…

–         Domnule Palmer, îmi pare rău pentru pierderile suferite! Din păcate vizita la dumneavoastră nu mi-a fost de mare folos .

–         Domnule Goldon, pot să ştiu şi eu ce probleme are Jeff? Poate vă pot ajuta totuşi .

–         Deocamdată nu pot să vă spun nimic. Chestia este că aveam mare nevoie de acele documente. Dar am să încerc să mă descurc şi fără. Oricum mulţumec mult, domnule avocat, aţi fost foarte amabil . Dacă cumva reuşiţi să recuperaţi documentele vă rog să mă anunţaţi. Iată cartea mea de vizită.

–         Desigur, domnule Goldon. Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta. Transmiteţi multe salutări lui Jeff din partea mea!

–         Da, am să-i transmit, zic eu.

Dar oare voi mai reuşi să-l întâlnesc pe Jeff în stare de funcţionare?mă întreb eu în sinea mea.

Îi fac din ochi secretarei, ceea ce pare să-i displacă , şi ies în stradă.

Măi băieţi, drept să vă spun, nu prea îmi place avocatul ăsta. Ceva îmi spune că mi-a îndrugat gogoşi . La chestia cu spargerea mă refer.

Mă urc în maşina pe care am parcat-o la oarecare distanţă. Bag cheia în contact , dar îmi vine o idee, aşa că nu pornesc motorul deocamdată. Ce-ar fi să mai stau puţin să văd ce mişcări mai face acest domn Palmer? Şi aşa nu mai am niciun fir la îndemână pentru a-mi continua cercetările.

Trece un sfert de oră şi nu semnalez nicio mişcare . În orice caz biroul lui Palmer nu are decât o singură ieşire. Sau intrare, dacă vreţi voi aşa. Iar eu sunt cu ochii pe ea. Mai stau încă un sfert de oră şi rezultatul e negativ. Cred că nu are rost să mai stau. Pornesc motorul şi dau să plec dar îmi atrage atenţia un Ford negru ce parchează în faţa mea.

Când mă uit la tipul ce coboară din maşină mă prinde ameţeala, fraţilor!Şi ştiţi de ce? Ei , ţineţi-vă bine! Pe obrazul stâng al individului observ o cicatrice oblică . Cred că voi ca nişte băieţi deştepţi aţi şi făcut legătura cu răpirea lui Jeff.

Treaba devine interesantă. Ia să vedem ce mai urmează? Memorez pentru orice eventualitate numarul maşinii. Tipul nu zăboveşte prea mult în biroul lui Palmer. Revine după câteva minute şi se urcă în maşină. Demarează în forţă . Mă iau după el . Conduce în stil sportiv strecurându-se cu abilitate printre maşini. Dar de mine nu se scapă aşa uşor. Ajungem în cartierul grangurilor din Ely City. De o parte şi de alta a străzii se ridică adevărate palate pierdute într-o vegetaţie luxuriantă. Pe aici circulaţia este foarte redusă, aşa că măresc distanţa faţă de maşina tipului. Individul opreşte în faţa unei vile şi intră înăuntru. Parchez şi eu maşina la oarecare distanţă în faţa altei vile. Aştept în maşină să văd ce se mai intamplă.

Deşurubez dopul de la sticla de whisky şi trag un gât. Îmi este cam foame , dar n-am timp acum de asta. Tocmai când mă gândesc să cobor din maşină să cercetez puţin zona, îşi face apariţia tipul cu cicatrice însoţit de încă trei tipi. Se urcă toţi în maşină şi demarează în viteză.

Pornesc în urmărirea lor. La fel ca mai-nainte este dificil să mă ţin după Fordul din faţă, dar totuşi reuşesc. Ne îndreptăm spre centru. Maşina ce-o urmăresc se distanţează, iar aglomeraţie e tot mai mare. Pe toţi dracii! Sunt blocat la semafor şi mă uit cu jale cum Fordul dispare printre maşini. Îmi vine să turbez de necaz. Staţi liniştiţi că nu fac o criză chiar în momentul ăsta! Mă păstrez pentru mai târziu.

Mă hotărăsc să mă întorc la vila de unde au plecat cei patru. Parchez maşina la distanţă suficientă pentru a nu atrage atenţia. Cobor şi mă deplasez încet spre vilă, studiind totodată împrejurimile. Pe poarta de la intrare este o tăbliţă din inox pe care este gravat un nume: G.G. Bretnor. Parcă mi-ar fi cunoscut numele. Dar nu reuşesc să-mi amitesc de unde.

Mă plimb de câteva ori prin faţa vilei prefăcându-mă că sunt în căutarea unei adrese. După ce-mi întipăresc în minte detaliile terenului, mă întorc la maşină.

Şi totuşi îmi este al naibii de cunoscut numele ăsta: G.G. Bretnor.Însă se pare că am un lapsus teribil. Poate am citit într-un ziar ceva. Dar apropo de ziar, cred că ştiu cine mă poate ajuta. Trebuie să-l caut pe prietenul meu Willy „Ştietot” care e jurnalist înDogeCity. Mă uit la ceas. Cred că ştiu unde poate fi la ora asta. Pe cai fraţilor, adică pe maşină…de fapt în, că n-avem timp!

Partea a II-a

“Soţia bancherului, câţiva poliţişti şi multe dureri de cap…

şi n-am pomenit nimic de mafioţi”

 

Capitolul 1

 

          Ceasul sună de zor pe noptieră. Îl arunc furios pe geam şi-n acel moment îmi dau seama că de fapt sună telefonul, măi băieţi! Stau câteva secunde şi mă gândesc dacă n-ar trebui să-l arunc şi pe el pe geam, dar în cele din urmă mă hotărăsc să ridic receptorul.

-Alo, domnul Goldon? mă chestionează o voce feminină, chiar deosebit de feminină.

– Da, chiar el la telefon. Cu ce vă pot fi de folos?

– Am o problemă de discutat  cu dumneavoastră.

– Sunt numai urechi!

– Nu pot să vă spun la telefon şi nici la biroul dumneavoastră n-aş vrea să discutăm.

– O.K.! Propuneţi un loc şi o oră. Mă voi strădui să fiu acolo.

– Atunci, să zicem la ora 10.00 la barul „Old Jim”. Vă convine?

– Da, voi fi acolo! Dar cum vă pot recunoaşte?

– Nu-i nevoie. Vă cunosc eu!

Pun receptorul în furcă. Cam misterioasă cucoana de la telefon ! Sunt curios ce vrea să discute  cu mine. Dar nu-i momentul  să filozofez. Am o mulţime de treburi de rezolvat şi în plus trebuie să am grijă să nu uit de întâlnirea cu tipa. Şi sunt aşa de obosit după ce a trebuit s-o consolez pe Lola aproape toată noaptea!

Fac repede un duş. Mă împachetez în nişte ţoale de lucru. Nu uit să-mi ataşez pistolul sub braţul stâng ca orice detectiv ce se respectă. Deschid frigiderul şi-l închid imediat. E gol, fraţilor! Nu trebuie să fac o investigaţie prea amănunţită ca să descopăr vinovatul pentru golul din răcitor. Cred că voi lua micul dejun în oraş.

Trântesc uşa de la intrare şi exact în acel moment ştiţi ce se întâmplă? Nu, nu trage nimeni în mine. Nici nu începe să plouă din senin. Nimic din toate astea. Îmi dau seama că mi-am uitat cheile înăuntru. Ei, dar nu-i nimic. Un detectiv de talia mea se descurcă în orice împrejurare. Am să văd eu ce-o să fac la întoarcere.

Sar în tărăboanţă şi demarez în trombă spre birou. Pe drum îmi cumpăr un sandviş. Sper să nu uit să mai cumpăr ceva provizii pentru acasă. Bietul meu frigider e mort de foame! În cele din urmă ajung la sediu unde secretara mă întâmpină binedispusă.

– Bună dimineaţa, domnule Goldon!

Mormăi şi eu un salut şi mă aşez pe scaun. Pe birou mă aşteaptă cafeaua fierbinte şi două dosare. Nu ştiu cum face Hilma, dar tot timpul găsesc cafeaua fierbinte pe birou. Cred că are un radar secret cu care detecteză când mă apropii de firmă, având în vedere că nu am o oră fixă cand ajung aici.

Deschid unul din dosare şi scot sandvişul din buzunar. Cine îşi închipuie că un detectiv particular se află numai în acţiune pe teren se înşeală. Din când în când trebuie să mai stau şi la birou, scufundat în tot felul de hârţoage. Nu reuşesc să mă concentrez. Gândul îmi zboară la tipa cu voce sexi de la telefon. Arunc dosarul într-o parte şi  hotărăsc să mă ocup de micul dejun. După ce termin de mâncat şi de băut cafeaua, mă ridic şi mă îndrept spre ieşire. Îi las secretarei adresa unde mă poate găsi şi plec spre barul cu pricina. Până acolo mă deplasez pe jos pentru că nu-i prea departe. Ajung la destinaţie şi-mi dau seama că e cam devreme. Nu-i nimic. Am timp să dau pe gât un whisky. Unul mare. Cu paharul în mână mă instalez la o masă mai retrasă de unde am o privire de ansamblu. La ora asta barul este aproape gol.

Pe la zece fără zece se deschide uşa şi îşi face apariţia o tipă ce atrage toate privirile masculine din bar. Noroc că nu-s prea multe.Mă întreb dacă asta-i persoana pe care-o aştept, aş fi foarte bucuros să fie ea! Tipa trece pe lângă masa mea şi se aşează la o masă într-un colţ. În trecere mi-a pasat un bileţel pe care mă chinui să-l citesc fără să mă vadă cei din jur.

„Ieşiţi peste un sfert de oră în faţa barului”- asta scrie în bilet. Mototolesc hârtia şi-o bag în buzunar. Văd că treaba este din ce în ce mai misterioasă. Între timp tipa comandă o cafea pe care o bea rapid. După cinci minute iese afară din local. Mai las să mai treacă cinci minute şi ies şi eu. Mă postez în faţa vitrinei şi aştept. Din stânga aud un zgomot de roţi ce muşcă asfaltul. De pe o stradă laterală apare o maşină sport ce frânează brusc în dreptul meu. Se deschide portiera din dreapta. La volan este personajul feminin pe care-l aşteptam. Nici nu urc bine că şi decolează în trombă.

– Puneţi-vă centura de siguranţă! îmi sugerează şoferiţa.

Mă execut imediat. Era şi timpul pentru că automobilul frânează violent, evitând în ultimul moment impactul cu o camionetă. Dar nici nu-mi trag bine sufletul că şi decolăm ca o rachetă sol-sol. Nici eu nu conduc prea prudent, dar modul cum conduce tipa mi se pare demenţă totală.

– Ne grăbim undeva? întreb eu.

– Nu, dar priviţi puţin în urmă!

Mă uit în spate şi văd o maşină ce rulează în urma noastră. După toate probabilităţile suntem urmăriţi.

– Da, înţeleg-spun eu.

– Ţineţi-vă bine! Încerc să scap de urmăritori, îmi spune cucoana accelerând puternic.

Ei, fraţilor, chiar trebuie să mă ţin bine. Dar bine de tot. Şoferiţa iadului face slalom printre automobile de parcă ar încerca cu orice preţ să se sinucidă. Mă rog, asta o priveşte, dar eu nu vreau să mor chiar acum. Intenţionez să  mai am răbdare câţiva zeci de ani!

Capitolul 4

Am aţipit privind la televizor. De fapt acum se uită televizorul la mine. Fac câteva mişcări ca să mă dezmorţesc. Mă spăl cu apă rece ca să mă trezesc. Îmi pun suportul cu pistolul în stânga. Mai scot un pistol pe care îl fixez pe glezna dreaptă. Trebuie să mă înarmez până-n dinţi, că doar mă duc în bârlogul mafiei.  Cine dracu’ m-a pus să mă fac detectiv ? În loc stau comod în pat trebuie să umblu noaptea pe coclauri. Nasol, măi băieţi !

Mă urc în maşină şi decolez către marginea oraşului. Nu ştiu ce aş putea găsi la depozitele familiei Sirotta. Sper să dau totuşi de un fir. La ora asta circulaţia prin oraş e destul de aerisită. Ajung şi la depozitul cu pricina. E întuneric de-ţi poţi băga degetele în ochi. Reuşesc totuşi să nu mi le bag. În ochi. Degetele.

Parchez maşina pe o alee lăturalnică. E bine să nu ies în evidenţă. Mă strecor cu precauţie până lângă peretele depozitului. Merg lipit de zid până la o uşă de acces. Am mai fost mai demult pe aici şi îmi aduc aminte puţin configuraţia locului. Deschid uşa cu mare atenţie să nu scârţâie. E în regulă! Uşa nu face niciun zgomot. Înăuntru e întuneric beznă, dar nu pot să aprind lanterna ce o am în dotare decât după ce închid uşa. Ca să nu mă vadă cineva care ar patrula la exterior. Intru şi simt că-mi fuge pământul de sub picioare. La revedere,  băieţi! Ne vedem după.

Mă trezesc după un timp într-un şanţ adânc. Mă ridic cu greutate. Of, gravitaţia asta tare ne mai apasă pe umeri! Să mor dacă n-o fi mai bine pe Lună. Acolo gravitaţia e un fleac. Dar nu prea e aer. Aşa că tot  nasol e şi pe satelitul nostru. Chestia este că şanţul e cam adânc. Cum dracu’ o să ies de aici? Păi răspunsul e simplu. Pe scară. Nu, n-am înebunit în urma căderii. Chiar dau peste o scară ce e rezemată frumos la capătul şanţului. Nu ştiu dacă e pentru mine, dar mă folosesc de ea ca să ies la suprafaţă. Mă scutur de praf. Îmi verific arsenalul din dotare. Totul e în regulă. Pistoalele sunt la locul lor. Îmi continui incursiunea, fiind mult mai atent pe unde păşesc. Nu vreau să mai repet cascadoria de mai-nainte. Undeva în faţă zăresc o lumină. Se aud şi mai multe voci. Mă apropii de uşa ce dă în camera de unde se aud glasurile. Arunc o privire înăuntru. Primul lucru pe care-l observ este sergentul Holt. Stă cocoţat pe nişte lăzi şi dă din mâini agitat. În faţa lui, aşezaţi pe scaune în jurul unei mese, mai sunt patru persoane. Unul dintre aceştia este Nick Sirotta, noul şef al clanului. Pe restul nu-i cunosc, dar trebuie să fie amici de-ai lui. Două sticle cu whisky îmi fac cu ochiul de pe masă, dar nu cred că inşii din jurul mesei o să mă invite să beau cu ei. Dar mai bine să auzim ce discută tipii. Pentru asta intru în cameră, după ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni, şi mă ascund după nişte lăzi. Îl aud pe Holt:

–         Nick, ştii că sunt de partea voastră. Şi pe taică-tău l-am servit cît am putut de bine!

–         Păi la câţi bani ai făcut din afacerile cu noi, cred şi eu că eşti de partea noastră! spune Nick Sirotta. Dar vreau să văd că ţi-ai convins şi colegii să fie mai cooperanţi.

–         Poziţia lui John o ştiţi, n-are rost să mai discutăm. Iar pe locotenent cred că-l avem de partea noastră.

Aha! Ştiam eu, măi băieţi, că mă pot baza pe sergentul John! Aşadar se pare că mafioţii au încercat să-l atragă de partea lor dar amicul meu nu s-a lăsat. Pe locotenentul Brent l-am bănuit de mult că e corupt şi acum am se pare că am şi dovada.

–         Şefu’, cu cine mai colaborăm acum că i-am făcu vânt lui Bradley ? întreabă unul din tipii de la masă.

Măi băieţi, am confirmarea că mafioţii l-au aranjat pe banker. Aşadar nevasta lui Bradley are dreptate: n-a fost un simplu accident. Dar să văd ce noutăţi mai aflu din discuţia celor din jurul mesei.

–         Stai liniştit, J. ! Deja am un înlocuitor, nu-i aşa Holt ?

Sergentul aprobă din cap:

–         Aşa e, şefu’ ! Avem un om de bază, care sunt convins că nu o să ne facă probleme ca Bradley. Chestia este ce facem cu madam Bradley, se pare că l-a angajat pe Papa să facă cercetări.

–         Sper că de asta ai să te ocupi tu Holt! îl aud pe Nick Sirotta.

Mă dau mai aproape să aud mai bine, partea asta mă interesează destul de mult. Chiar atunci se aude o hărmălaie chiar în spatele meu. Mai multe lăzi se pare că s-au hotărât să plece la plimbare. Zău dacă ştiu ce le-a apucat? Chestia este că Holt sare ca ars de la locul lui. Nu mai stau să văd ce se mai întâmplă. Mă car cât pot eu de repede. În spatele meu aud cum se apropie mai multe persoane. E groasă, fraţilor! În fugă mă împiedic de ceva şi mă lungesc la pământ. Mă uit să văd din ce cauză m-am împiedicat: e un grătar ce acoperă un canal. Trag de el, îl dau la o parte şi îmi dau drumu în canal. Fixez gratarul la locul lui. A fost la fix pentru că imediat se aud vocile urmăritorilor mei.

–         Unde dracu’ a dispărut, că acuma l-am văzut alergând pe aici?

E sergentul Holt care stă cu picioarele chiar pe grătarul de deasupra mea. Se pare că vorbeşte cu băieţii lui Sirotta. Se mai sfătuiesc puţin după care pleacă.

Mai stau o vreme în canal. Nu vă faceţi probleme, n-a început să-mi placă. E mai sănătos să mă asigur că tipii au tăiat-o şi că s-au plictisit să mă caute. După ce ajung la concluzia că nu mai este niciun pericol, împing grătarul la o parte şi ies din canal. Mă uit în stanga. E O.K. Mă uit şi în dreapta. E liber. E cazul să-mi iau picioarele la spinare. Ajung fără probleme la maşină. Mă instalez la volan şi pornesc motorul. În momentul când îmi arunc privirea în oglinda retrovizoare, observ o pereche de faruri ce s-au aprins. Deştepţi tipii! M-au aşteptat să ies din clădire.

Demarez în trombă, fără să mai aprind farurile. Sper să mă fac pierdut.

Partea a III-a

“Un furt, o dispariţie,un câine mort şi o babă isterică”

(fragment din capitolul 1)

Sunt întrerupt  de Hilma care mă anunţă că mă caută o doamnă. Îi spun s-o invite în birou. Oare rugile mi-au fost ascultate şi voi avea un caz barosan?  Ei, ţi-ai găsit! Pe uşă îşi face apariţia o babă ce pare de o sută de ani. Şi greutatea ei bate tot spre o sută. De kilograme. Ba, dacă mă uit mai bine, cred că trece binişor de suta de kilograme. Dacă problema pentru care a venit la mine e proporţională cu greutatea ei, atunci am dat lovitura! Dar nu prea cred, având în vedere hainele modeste cu care e îmbrăcată. O invit să ia loc pe canapea, nu cred că ar încăpea într-unul din fotoliile din biroul meu. Se aşează şi aud geamătul de protest al canapelei. Mă aşez şi eu într-un fotoliu, pe care-l trag mai aproape de bătrânică. Aceasta scoate, din geanta cât toate zilele pe care o cară după ea,o batistă uriaşă şi îşi şterge ochii şi apoi nasul. În timpul ultimei operaţii face un zgomot ce seamănă cu sirena unui vapor. Speriată, Hilma bagă capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Îi fac semn că totul e în regulă şi că baba nu-mi face nimic rău.

–         Cu ce vă pot ajuta, doamnă? o întreb eu curios.

–         Aaa, vă rog să mă scuzaţi domnule Goldon, dar nici nu m-am prezentat. Sunt doamna Vera Martinez. Am venit  să mă ajutaţi într-o problemă. Domnul locotenent Brent m-a trimis la dumneavoastră. Mi-a zis că poliţia nu are cum să mă ajute.

Interesant, măi băieţi! Mai nou poliţia îmi face reclamă. Păi, nu-i rău. Dar să vedem ce problemă are bătrâna din faţa mea.

–         Spuneţi-mi care-i problema, vă rog! încerc eu s-o încurajez.

Baba se şterge la ochi cu batista. Pare gata să izbucnească în plâns. Sper să nu leşine pe aici.

–         Domnule Goldon, am suferit o mare piedere! Mi-a murit cel mai bun prieten!

–         Condoleanţe! Îmi pare rău. Dar cu ce vă pot ajuta eu?

Sper că nu vrea să-i înviez prietenul. Am mai avut tot felul de cereri ciudate până acum, aşa că nu m-ar mira o astfel de cerere.

–         Eu sunt convinsă că Alfred a fost omorât!

–         Şi atunci chiar nu înţeleg de ce v-a trimis poliţia la mine. Cazurile de crimă le anchetează ei.

–         Ei, vedeţi, domnule Goldon, prietenul meu nu era om.

Alta acum! Dar ce dracu’ putea să fie? Mă lămureşte însă doamna Martinez.

–         Era un câine. El a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut…şi acum am rămas singură.

Mă uit îngrijorat la canapeaua care scârţâie de zor sub greutatea bătrânei. Sper să nu cedeze şi să o văd pe bătrânică cu roatele în sus. Asta mi-ar mai lipsi. Îşi şterge din nou ochii cu batista uriaşă din dotare.

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria literatura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s