Aventuri în Delta Dunării- Rămas bun cu peripeţii

În cele trei corturi din tabăra de pe insulă era mare agitaţie. Şase dintre cei opt locuitori temporari ai insuliţei pierdute prin stufărişul deltei se pregăteau să iasă în „oraş”. De fapt urmau să meargă la motelul „Pelicanul” ce se afla în apropiere, adică cam la un kilometru distanţă. Asta dacă măsurai depărtarea în linie dreaptă, pentru că urmând canalele aveai de vâslit vreo doi kilometri. Aici în deltă totul se întâmpla pe apă şi comunicarea dintre localităţi se făcea pe şosele lichide cu ajutorul bărcilor, şalupelor sau vaporaşelor.
Pentru Victor şi Ionel era ultima zi de vacanţă în deltă şi îi invitaseră pe prietenii lor la barul de la motel pentru a-şi lua rămas bun într-un mod mai plăcut. Cristina şi Bogdan, îndrăgostiţii grupului, spuseseră că ei ar prefera să nu meargă pentru că şi aşa trebuia să rămână cineva să păzească corturile.
Aşadar, Victor, Ionel, Eugen, Adrian, Costel şi George se îmbarcaseră în barca cea mai mare pe care o aveau închiriată. Se depărtară de ţărm şi porniră spre insula unde se afla motelul. La rame trăgeau Victor şi Adrian, ei fiind experţii în vâslit. Ajunseră destul de repede, deşi vâsliseră în contra curentului. Coborâră din barcă şi Victor o asigură cu o funie de mal. Ramele le luară cu ei. Aşa era obiceiul locului: barca o lasai la mal dar fără vâsle. Astfel eventualii hoţi nu puteau să-ţi fure ramele şi nici barca, pentru că aceasta fără vâsle nu mai reprezenta o atracţie.
Băieţii intrară în holul mare de la parter. Aici era animaţie mare pentru că la televizor se transmitea un meci de la Campionatul Mondial de fotbal. O grămadă de turişti, mai mult bărbaţi, se uitau la partida de fotbal care era în plină desfăşurare. Victor, Ionel şi Eugen rămaseră şi ei să privească puţin la televizor. Avuseseră grijă să lase ramele rezemate de perete la intrare, pe interior. De unde stăteu ei le aveau în raza lor vizuală, aşa că nu puteau să facă picioare. Celalţi trei prieteni se deplasară către bar, nu erau mari fani ai fotbalului.
După ce se termină meciul cei şase se reuniră la bar. Victor adusese cu el şi vâslele pe care le rezemase de perete chiar lângă uşa barului. Dar pentru că erau foarte lungi şi nu încăpeau în interior, le lasase afară. Din locul unde stăteau ei la masă puteau însă să le ţină sub observaţie. Adrian, Costel şi George erau deja puţin cu chef, pentru că aveau un avans de aproape o oră faţă de ceilalţi. Dar băieţii avură grijă să recupereze decalajul. După un timp se simţeau cu toţii foarte bine şi discutau cu voce tare despre aventurile lor în deltă şi depre alte multe chestii. Se simţeau bine: băutura era bună şi suficientă, compania era plăcută şi barul era plin de tineri. La un moment dat Victor îşi dădu seama că nu se mai uitase demult către locul unde lăsase ramele. Ei bine, acestea făcuseră picioare, locul era gol. Victor simţi că ameţeşte, dar nu din cauza băuturilor pe care le testase la bar. Ca să-şi revină dădu peste cap dintr-o răsuflare paharul de coniac ce-l avea în faţă. Pe urmă îi anuţă pe prietenii săi:
– Băieţi, au dispărut ramele!
Ceilalţi cinci se uitară aiuriţi la peretele gol. Parcă nu le venea să creadă că li se furaseră vâslele.
– Suntem pe o insulă, n-au unde să fugă! Hai să-i căutăm, spuse Ionel.
Ieşiră în viteză afară şi se împărţiră în două grupuri de câte trei. O echipă fugi într-un sens şi ceilalţi alergară în celălalt sens, înconjurând motelul care se afla chiar pe centrul insulei. În timp ce ei îi căutau pe hoţi, alţi tineri alergau şi ei disperaţi că li se furase barca. Victor se opri şi îşi dădu o palmă peste frunte:
– Băi, ia staţi un pic că alergăm ca proştii degeaba. Ăia care ne-au furat ramele deja sunt departe. Au plecat cu barca la ăştia care ţipă pe aici!
Băieţii noştri rămaseră pe loc descumpăniţi.
– Dar oare mai avem barcă? întrebă Eugen.
Asta le-ar fi mai trebuit, să le fi furat şi barca. Deşi barca fără rame era practic inutilă. Dar totul era O.K. Barca stătea cuminte unde o lasaseră. Şi băieţii noştri stăteau cuminţi pe mal cu corăbiile înecate. Cum se vor mai întoarce ei în tabără? Asta era marea întrebare care-i răscolea.
– Băi, eu mă duc să aduc barca cea mică, spuse Adrian la un moment dat.
– Şi cum ajungi la tabără?
– Am să înot, am slipul pe mine.
Băieţii, ameţiţi de băutură, nu-şi dădură seama de riscurile unei asemenea aventuri, mai ales că era miezul nopţii. Aşa că Adrian se dezbrăcă şi rămase numai în slip. Se aruncă în apă şi începu să înoate spre celălalt mal. Problema e că avea de înotat destul de mult până să traverseze canalul şi, în plus, mai avea de traversat un canal, ce-i drept mai mic. Trebuie menţionat însă şi faptul că Adrian era cel mai bun înotător din grup, fusese şi campion naţional la juniori.
Prietenii noştri se puseră pe aşteptat. Ce puteau face? Dar timpul trecea şi tovarăşul  lor nu mai venea cu cealaltă barcă.
– Dar dacă s-a înecat? spuse la un moment dat Costel.
Adevărul este că la toţi le trecuse prin minte chestia asta, dar niciunul, înafară de Costel, nu avusese curajul să o spună cu voce tare. Însă problema mai mare era cum să ajungă înapoi pe insuliţa lor?
– Băi fraţilor, dar dacă am pleca noi cu barca aşa fără rame şi am vâsli cu mâinile? puse problema Victor.
Dacă ar fi fost treji, nici nu le-ar fi trecut prin cap o aşa gogomănie. Dar fiind cu curaj au fost imediat de acord cu propunerea lui Victor. Se urcară în barcă, Victor dezlegă frânghia cu care era legată barca şi începură să dea din mâini. Aveau noroc că mergeau în sensul curentului, aşa că trebuiau mai mult să ţină direcţia. Nu era cazul să vâslească prea mult din braţe.
Ajunseră la intersecţia unde trebuiau să o facă la stânga pe canalul mai mic. Dar curentul de pe canalul pe care se aflau ei îi trăgea înainte spre marele braţ al Dunării. Dacă ajungeau acolo erau pierduţi. Aveau toate şansele să ajungă direct la marea cea mare. Beţia li se risipise de tot. Erau cu toţii treji de-a binelea. Treji şi îngroziţi. Începură să dea din mâini prin apă disperaţi. Barca făcu trei rotaţii în jurul axei proprii şi cu chiu cu vai se încadră pe canalul ce ducea la tabăra lor. Răsuflară uşuraţi, dar erau sleiţi de puteri. Noroc că de acum îi ducea curentul la destinaţie. Erau bucuroşi totuşi şi vorbeau tare. De pe mal se îndreptară spre ei razele unei lanterne. Erau un pescar de noapte. Acesta înlemni când îi văzu cum vâslesc cu mâinile.Băieţii îl salutară voioşi. Se apropiau de insula lor. Auziră zgomot de rame şi văzură o barcă ce venea spre ei în viteză. Era Adrian care abia acum pornea spre ei să-i salveze.
– Băi, greu te mai mişti! Lasă că ne-am descurcat şi singuri până la urmă! strigă Victor.

Nota autorului:

Fragment dintr-un viitor roman.

© 2012 Iulian Sîrbu (Iulianes 31)

2 comentarii

Filed under literatura

2 responses to “Aventuri în Delta Dunării- Rămas bun cu peripeţii

  1. constantin cristescu

    super fain…felicitari..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s